Mintea şi vinul
O veche istorioară din Orient spune:
Când omul bea primul pahar mintea începe să se îngrijoreze, spunând: destul, vinule, destul… Opreşte-te, ajunge!…
Când omul mai bea încă un pahar, atunci mintea se supără şi ce ia la ceartă cu vinul, fiindcă dacă se mai bea şi al doilea pahar, vinul începe a împinge mintea ca să-i ia locul. Şi de aici ceartă şi neînţelegere.
Când se mai bea încă un pahar, – adică al treilea pahar – atunci mintea supărată, zice vinului: „De-acum rămâi tu în locul meu, – iar omului, – rămâi sănătos, omule. Nu ţi-a fost de-ajuns un pahar, ci ţi-a trebuit trei, de acum chinuieşte-te. După trei, ştiu bine că vor veni 33 şi eu n-am ce să mai caut la tine. De acum ascultă de vin.
Şi aşa de la trei pahare de vin, mintea pleacă de la om.
Ce spune Fericitul Ieronim
despre alcool şi beţie
Bagă de seamă ca respiraţia ta să nu fie niciodată mirositoare a vin. Fereşte-te, precum de vin, aşa şi de orice altceva de care omul se poate îmbăta şi de care cugetarea lui ar deveni ceva tulbure…. Dacă focul tinereţii se aprinde în mine fără vin, şi fierbe sângele în mine, şi dacă corpul meu este vioi şi viguros chiar de la sine, apoi eu pot fi fără pahar în care este otravă chiar în cea mai mică măsură.
Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti?
Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni
Sfinte sunt Tainele Bisericii noastre, frumoase sunt slujbele noastre bisericeşti, frumoase sunt datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.
Să mai spunem răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.
Spre pildă, la moartea şi îngropăciunea oamenilor e prilejul cel mai potrivit de a trezi în suflete, gândul veşniciei şi al mântuirii sufleteşti. Dar diavolul a avut grijă ca să înăbuşe acest gând. Căci pe la priveghiuri ce se întâmplă? Cele mai urâte lucruri. În cele două nopţi de priveghere, se bea, se citeşte în „biblia“ diavolului cea cu 32 de foi (cărţile de joc), se tămâiază cu tămâia diavolului (tutun), se fac tot felul de glume şi lucruri păgâneşti. Şi însăşi îngropăciunea e plină de alcool. Decât eram preot la ţară, ştiu cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paracliserul (crâsnicul), s-a îmbătat aşa de rău încât a trebuit legat deasupra mortului pe car, altcum n-a fost chip să fie adus în sat.
Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără alcool şi fără datini păgâneşti. La privegherea ostaşilor adormiţi în Domnul – şi altor fraţi creştini pe unde sunt chemaţi – ostaşii Domnului se roagă, citesc din Biblie şi alte cărţi religioase; cântă cântări duhovniceşti şi petrec în adevărată priveghere.
Aşişderea la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc slujba preotului cu cântările lor şi cu petrecerea lor cea duhovnicească.
Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu odată, chiar în Sfânta Biserică, la taina Sfintei Cununii, nuntaşii se prezintă morţi de beţi… iar încolo beţii, bătăi, ba chiar şi omoruri.
Atât de mult s-a înrădăcinat acest rău, încât îşi închipuie oamenii de multe ori că nu se pot face slujbe bisericeşti fără alcool. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un credincios ce îmi spunea că ar face sfeştanie în casă, dar nare… rachie… e silit să amâie sfeştania până când va da Dumnezeu rod de prune şi rachie, să facă el atunci o sfeştanie „de cea mare “.
Ostaşii Domnului arată prin pilda lor, că slujbele bisericeşti şi datinile noastre bisericeşti n-au lipsă de alcool. Ostaşii Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de la botezuri , ospeţe, îngropăciuni, etc.
Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur
despre datinile şi obiceiurile cele rele de la munţi, ospeţe etc.
Mulţi îşi închipuie că lupta Oastei Domnului e ceva nou, şi mulţi ne mustră spunând că suntem contra datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi lumea strigă după noi că strigăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ce ne spune despre acest lucru.
Cinstită este nunta – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – însă la săvârşirea nunţilor se petrec atâtea fapte urâte, încât rămâi uimit văzându-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi cântece (de lăutari) amestecate cu cuvinte murdare şi, cu un cuvânt, tot felul de lucruri urâte, introduse de diavolul… Să nu-mi spui că aşa este obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun, facă-se pururea.
Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti. Ci ceia ce au făcut cei din Cana Galileii, să facă şi cei ce i-au acum muieri; să aibă adică pe Hristos în mijlocul lor.
Şi cum este cu putinţă această să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, dacă cântecele cele curveşti, dacă versurile cele înverşunătoare şi jocurile cele de ocară şi pompa diavolească şi turburarea, şi râsul cel desfrânat şi celelalte necuviinţe le vei scoate afară, atunci Hristos cu adevărat va veni înăuntru împreună cu Maica Sa şi fraţii Lui ( Ioan 2, 2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea unora şi însărcinător, acestea sfătuind şi obicei vechi tăind. Însă nimic de acestea eu nu grijesc. Că nu îmi trebuieşte darul cel de la voi, ci folosul vostru caut. Să nu îmi zică mie cineva că aşa este obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei nu pomeni. Ci de sunt rele cele ce se fac măcar obicei vechi de nu va fi,strică-l pe el; iar de nu sunt rele, măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi îl sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase, nu au fost obicei vechi, ci scornirea oare cărora, sunt cele ce se fac.
Dar nimeni în sat – vei zice tu – nu a făcut aşa!
Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-te şi te fă începător al acestui bun obicei, ca şi cei de pe urmă să ia pildă. Şi de va râvni cineva şi va urma acest obicei, către cei ce vor întreba, vor avea a răspunde strănepoţii şi cei din strănepoţi cum că cutare a adus această bună lege.
Ce spun canoanele?
Sinodul al 7-lea Ecumenic, canonul 61, cateriseşte pe preoţii care „joacă la nunţi, sau privesc la jocuri şi glume“, iar „de se vor duce la nuntă pentru a binecuvânta masa, îndată ce vor intra lăutarii, să se scoale preoţii de la masa nunţii şi să plece de acolo“. Tot pentru acelaşi lucru, canonul afuriseşte şi pe mireni.
Canonul 42 şi 43 (din canoanele Sfinţilor Apostoli), cateriseşte pe preoţii care joacă în zari (sau la cărţi) ori se dedau la beţie. Tot pentru acelaşi lucru, „ipodiaconul, citeţul ori cântăreţul, asemenea şi laicul, să se afurisească“.
Canonul 54 afuriseşte pe orice cleric care ar fi prins – numai – mâncând în cârciumă, afară numai dacă în călătorie ar trage la ospătărie (nu cârciumă).
Aceasta, fiindcă preotul trebuie să fie pentru laici pildă de viaţă cinstită şi întru toate fără prihană, ca nu cumva printr-ânşii să se hulească numele lui Dumnezeu.
Părintele Iosif Trifa, din “Alcoolul duhul diavolului”
