Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „Amestecul” a fost, poate, cea mai mare calamitate din sânul Bisericii.

„Amestecul” a fost, poate, cea mai mare calamitate din sânul Bisericii.

„Amestecul” a fost, poate, cea mai mare calamitate din sânul Bisericii.

Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia, bagi de seamă că, încă de la început, Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat, ca şi între pământ şi cer.

Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer; Adam a trebuit să plece din Eden.

Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegii cu sfinţenia.

De aceea, şi mai târziu, a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avraam (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 12, 22).

Tot aşa, şi Isaac, Iacov, Iosif şi toţi aleşii Domnului, şi apoi poporul evreu întreg…

Dumnezeu a lucrat mereu în decursul veacurilor la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la alunecare în întinăciune şi păcătuire.

Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să spună lui Faraon: „…Lasă pe poporul Meu să plece să-Mi slujească” (Ieş 8, 1) în pustie, afară din Egipt.

Mai târziu, când poporul se găsea în pustie, Domnul a vorbit lui Moise, zicând: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului, unde aţi locuit, şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului, unde vă duc Eu; să nu vă luaţi după obiceiurile lor. Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea voastră; căci prin toate aceste lucruri s-au spurcat neamurile” (Lev 18, 1-3; 20, 30).

Iar când poporul s-a abătut şi a amestecat „nelegiuirea cu sărbătoarea”, îl mustră aspru prin proorocul Isaia: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi. …Nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea” (Is 1, 4; 12-13).

În Testamentul Nou, această poruncă a „despărţirii” este şi mai hotărâtă şi mai luminoasă. Paginile Evangheliei sunt pline, arătând ca pe cea mai de căpetenie cerinţă a mântuirii despărţirea de lume, de păcat şi de întinare.

„Intraţi pe uşa cea strâmtă”, zice Mântuitorul. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Mea” (Mt 7, 13-14; 21).

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” Mt 6, 24). „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege” (II Tim 2, 19-21). Deci despărţire, despărţire totală cere Dumnezeu de la ai Săi şi o pretinde hotărât de la Biserica Sa, pe care o vrea sfântă şi nepătată (Ef 5, 27).

Dar creştinătatea şi bisericile au călcat consemnul de la II Corinteni 6, 14-18 şi 7, 1, coborând în lume şi tolerând în sânul ei atâtea lucruri slabe, iar în locuri de frunte se află, de atâtea ori, oameni nepocăiţi, lumeşti, ba chiar şi necredincioşi, care numai cinste nu i-au adus. „Amestecul” a fost, poate, cea mai mare calamitate din sânul Bisericii. Îngăduinţa faţă de păcat a slăbit puterea ei şi credincioşia faţă de Stăpânul ei slăvit.

„Voi sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume” (In 17, 16).

Iată poziţia pe care trebuie să stea Biserica. Ea este în lume nu pentru ca să se „amestece” cu lumea, ci pentru a „smulge din foc” (Iuda 23) suflete şi a le duce la Golgota, scoţându-le afară din tabără (Evr 13, 13).

Dar „sfintele afaceri”, politica, certurile între biserici au stropit cu tină veşmântul curat al Bisericii, pe care Domnul Iisus l-a spălat cu scump sângele Său. Îngăduindu-i, cu bunăvoinţa omului, unele păcate şi scăderi, prin aceasta îl duci pe calea împietririi şi înşelării amarnice, de a pierde cel mai scump lucru ce-l poate pierde: mântuirea.

Domnul nu Se slăveşte printr-o gură ce cântă o dată: Doamne, miluieşte-ne! şi apoi drăcuie toată ziua şi toate lucrurile pe care le are.

Creştin înseamnă om născut din nou (In 3, 5), care umblă după lucrurile de Sus şi nu după cele de pe pământ (Col 3, 13).

Aceasta e starea în care ne vrea Dumnezeu. Domnul Iisus S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi „să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2, 12-14).

Toate acestea duc la „despărţiri” dureroase uneori, la părăsirea prietenilor, părinţilor şi fraţilor, alteori la ieşirea din duhul lumii în care ceilalţi vor să rămână. Dar, pentru a te mântui, trebuie neapărat să faci acest pas. Trebuie neapărat să te „desparţi”, să „părăseşti” felul de viaţă din trecut şi „prietenia lumii”, căci „dacă cineva e în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus” (II Cor 5, 17).

Deci despărţire, copil al lui Dumnezeu! Despărţire de tot ce este în lume. „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (I In 2, 15-16). „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi… Ieşiţi din mijlocul lor, nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi, zice Domnul” (II Cor 14, 18).

A „împreuna” deci ceea ce Dumnezeu a despărţit (răul cu binele) înseamnă a nesocoti Cuvântul Lui. A spune că „jocul nu-i păcat” şi că a trage o ţigară e o „distracţie nevinovată” înseamnă a deschide de-a dreptul porţile păcatului. Iar din această „îngăduinţă” câştigă singur satan, care s-a priceput aşa de bine să amestece adevărul cu minciuna şi lumina cu întunericul, ducând pe oameni în rătăcire şi în înşelare. Izbăvirea, pentru orice suflet, nu poate veni decât pe o singură cale: întoarcerea la Biblie, la pocăinţă, la adevăr, la Iisus, la o despărţire totală de „amestec” de lume, de păcat, după cuvântul Bisericii: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Oastea Domnului a pornit şi ea în lume cu vestirea acestei „despărţiri” de păcat, de lume şi de orice minciună şi înşelare, de aceea satan s-a supărat grozav şi a început să strige pe tot locul că Oastea Domnului face „dezbinare” în Biserică şi că strică „unitatea” credincioşilor (ai lui, desigur!).

Dar slăvit să fie Domnul pentru „dezbinarea” pe care a făcut-o Oastea Domnului. Ea a scos mii de suflete din cârciumi şi păcate, „dezbinându-le” de la păcat şi aducându-le la picioarele Crucii…

Şi ştim că aceasta este voia lui Dumnezeu.

fr. Ioan Marini

(Articol publicat în foaia «Ecoul», nr. 9, din 5 august 1937)

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!