După câtva timp primeam înştiinţarea că Departamentul Cultelor a aprobat înfiinţarea unui post de funcţionar cu jumătate de normă, cu un salariu de 535 lei, la Oficiul Protopopesc Beiuş. Şi că a aprobat numirea mea în acest post începând cu data de 1 martie 1974.
Aşa a început o nouă etapă pentru mine într-un loc unde ştiam că sunt pus anume să fiu ţinut necontenit sub cea mai strictă supraveghere şi să fiu împiedicat de la orice întâlnire cu fraţii.
Slăvit să fie Domnul! mi-am zis. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. El ştie să schimbe totul în bine şi va scoate o minune şi de aici!
Aşa cum a şi scos.
Dar, ştiind unde sunt pus şi cum sunt privit între cei cu care va trebui să lucrez, m-am rugat stăruitor Domnului Iisus să mă ajute să mă port şi în acest loc aşa cum s-ar purta El dacă ar fi în locul meu.
Şi până acum m-a ajutat.
Trecuseră cinci luni de când lucram aici – era prin luna august – când, într‑o dimineaţă, mă pomenesc la birou cu ofiţerul de care mă despărţisem în faţă episcopului în luna februarie.
– Vii cu mine până la Miliţie!
M-am suit în maşina lui care aştepta afară.
Acolo un necunoscut înalt şi elegant mă întreabă scurt:
– La ce lucrezi acum?
– La de toate câtă este nevoie, am răspuns eu, vorbind despre serviciu.
– Nu la serviciu! Acasă!
– Nu înţeleg la ce vă referiţi!
– Ce lucrare faci dumneata acum pentru Oastea Domnului? O istorie, ceva? Hai, spune, căci şi aşa noi avem dovezi precise despre această lucrare şi, dacă vrei, ţi le arătăm. Aşa că n-are rost să mai ascunzi, nici să ne mai întârzii. Noi după lucrarea asta am venit până aici!
Dacă nu vrei să ne-o dai de bunăvoie, dumneata ştii că noi, când vrem să aflăm ceva, apoi aflăm! Oriunde ar fi ascuns acel ceva! O vom afla şi pe asta, dacă vrei!
– Eu n-am ascuns nimic. Tot ce am lucrat este acolo la îndemână. Dar eu cred că dumneavoastră vă referiţi la nişte însemnări pe care mi le-am făcut mai demult ca un jurnal al vieţii mele şi în care se vorbeşte şi despre evenimentele petrecute în Oastea Domnului… Eu din copilărie am intrat în Oastea Domnului, aşa că istoria vieţii mele s-a împletit strâns cu istoria acestei mişcări religioase. Asta este tot ce am referitor la întrebarea dumneavoastră.
– Bine! zise străinul.
Şi, uitându-se spre căpitanul de la Oradea, îi zise:
– Vă duceţi la dânsul acasă, luaţi tot ce are şi veniţi înapoi cât mai repede. Ne grăbim.
– Ei, domnule Dorz, zise căpitanul când eram în maşină mergând către locuinţa mea, iarăşi ne-am întâlnit! Nu vrei dumneata să ne laşi pe noi în pace. Vrei mereu să te întâlneşti cu mine?
– Poate este ultima dată, domnule maior (i-am zis maior, cum îl auzisem pe episcop). Şi după aceea poate ne vom mai întâlni numai o singură dată: înaintea judecăţii lui Dumnezeu, ca să ne primim plata fiecare după cum am lucrat.
– Prostii! Dumneata mai crezi în asta?
– Şi dumneavoastră veţi crede mâine dacă nu credeţi astăzi!
– În curând nu va mai crede nimeni în Dumnezeu. Educaţia, cultura, tehnica, civilizaţia modernă vor spulbera toate aceste superstiţii, aşa încât nimeni nu va mai da un ban pe ele, nici pe Dumnezeul tău.
– Câtă vreme va fi pe pământ suferinţă, boală şi moarte, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu şi nimeni nu va putea fără El. Când veţi putea desfiinţa suferinţa, boala şi moartea, atunci poate. Dar până atunci nu.
– Cei care văd acum filme, citesc cărţi, se bucură de confort nu au nici o nevoie de Dumnezeu. Şi, pe măsură ce trece timpul, toţi vor fi aşa!
– Acum vorbiţi în felul acesta fiindcă vă simţiţi tare, sănătos şi sus. Va veni însă vremea când nu veţi mai fi nici puternic, nici sus. Veţi ajunge slab, bolnav şi jos. Atunci, când veţi aştepta moartea pe un pat de spital sau undeva singur şi părăsit – o, ce nevoie veţi simţi după Dumnezeu…
La ce vă va ajuta atunci dacă va veni cineva să vă spună: Bucuraţi-vă, iată un film frumos, o carte de aventuri interesantă, o conferinţă, un festival, o petrecere?…
– Asta n-o ştii dumneata.
Am ajuns acasă! M-am dus întins în podul şopronului unde aveam într-o cutie caietele cu conceptele primului volum din istoria asta.
Aflasem de la fratele Cornel din Simeria că luaseră de la el în luna trecută, la o percheziţie, o scrisoare prin care el spunea amănunţit cuiva dintre fraţi că eu mă ocup intens cu scrierea istoriei Oastei. În urma acelei scrisori, veniseră la mine şi mi-o căutau acum. Mă aşteptam la asta şi de aceea pregătisem aceste lucruri, ca să am ce să le dau.
Le-am dat caietele cu însemnări. Dar lângă ele mai erau încă şi alte caiete. Le pusesem anume acolo, spre a fi sacrificate când vor veni la percheziţia asta la care mă aşteptam, cum spun, încă de când aflasem cele de la fratele Cornel.
Ştiam bine că ei, când ştiu ceva, nu mă lasă să scap chiar fără să le dau nimic. De aceea, la întrebările lor, ceea ce ştiam că ei ştiu sigur, recunoşteam. Pentru ca în felul acesta să pot acoperi ceea ce bănuiam că ei nu pot şti sigur.
Şi pregăteam din timp să le dau ceea ce nu-mi era de neapărată trebuinţă, pentru ca să pot salva astfel ceea ce nu mai puteam înlocui.
– Numai pe acestea le ai?
– Vedeţi bine că da!
– Să mai căutăm şi noi? Eu sunt sigur că mai ai!
– Poftiţi şi căutaţi! am răspuns liniştit, privindu-l în ochi fără să-mi tremure privirea.
– Bine, zise el, renunţând. Sunt aici cele după care am venit?
– Aici.
– Toate?
– Toate.
– Vom vedea. Hai la maşină!
Peste câteva minute eram din nou la Beiuş, în biroul şefului Miliţiei şi inventariam tot ce îmi luase. Cinci caiete cu istoria Oastei, zece caiete cu poezii, altele cu meditaţii, cărţi, corespondenţă, fotografii.
– Dacă nu vom găsi nimic rău în ele, s-ar putea să scapi mai uşor. Dar dacă găsim, de data asta ţi s-a-nfundat pe totdeauna. Să ştii! Ajungi iar în mâinile noastre!
– Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu!
– Dumnezeu, Dumnezeu, se ridică furios şi începu să înjure, izbind caietele de masă, gata să sară la mine.
Trecu însă spre fereastră, fumând nervos şi înjurând.
– Vă rog să nu mai înjuraţi! i-am spus foarte cuviincios, dar foarte hotărât.
– De ce, te-am insultat?
– Pe mine puteţi să mă insultaţi cum vreţi, dar Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, vă rog să nu-L înjuraţi. Şi dumneavoastră veţi avea nevoie odată de El!
– Am terminat! Pleacă! Când vom avea nevoie, te aflăm noi.
– Să trăiţi.
Şi am ieşit.
Au trecut alte trei luni până când, într-o zi din noiembrie a aceluiaşi an 1974, mă pomenesc că intră în biroul unde lucram căpitanul de la Oradea, împreună cu inspectorul de la Culte.
Căpitanul avea în mână un pachet. Am bănuit îndată că sunt caietele mele.
A trântit pachetul pe masă în faţa mea şi mi-a spus:
– Vezi că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile?
(Asta, desigur, pentru că rândul trecut, când mi le arsese, îi spusesem:
– Domnule căpitan, cum se poate, domnule, acum când suntem în secolul douăzeci, în secolul civilizaţiei şi al culturii, dumneavoastră ardeţi cartea ca în Evul Mediu? Cartea este sfântă domnule, iar dumneavoastră şi acuma să ardeţi cartea?
Atunci îmi răspunse nu ştiu ce.
Cam tot acelaşi lucru îi spusesem şi în august când, din nou, mi le luase pe acestea.
De aceea, probabil, mi le adusese acum înapoi şi îmi spusese că sunt civilizaţi şi că nu mai ard cartea…)
I-au scos pe ceilalţi afară din birou, au oprit numai pe protopopul şi pe mine.
Din nou pe patru scaune, am stat la o altă judecată aspră în care, când unul, când celălalt dintre cei doi, mă învinuiau iarăşi de tot ce în Biserică şi în ţară nu merge cum ar trebui să meargă.
Inspectorul, parcă şi mai furios decât securistul, se repezea la mine cu unele din cele mai grele cuvinte şi învinuiri.
– Te ţii de nimicuri! Prosteşti lumea! Nu laşi oamenii să muncească! Şi stai şi dumneata degeaba.
– Eu, domnule? i-am zis îndurerat.
Şi, deschizându-mi amândouă palmele pline de bătături şi crăpături de muncă, i le-am arătat, zicând:
– Priviţi palmele mele! Astea sunt palme de om care stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea cu sudoarea mea, nu cu a altora!
– Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate dumneata! Dar pe alţii…
– Şi pe alţii tot aşa. Dacă eu muncesc cinsti, cum să-i învăţ pe alţii altfel?
Dar tot ce gândiţi sau vi se spune despre noi e numai rău! În felul acesta ne priviţi ca pe nişte răufăcători. Ar fi oare mai bine dacă am fi şi noi ca ceilalţi oameni: hoţi, mincinoşi, înşelători, beţivi?
La auzul acestor vorbe inspectorul sări furios, gata să mă lovească:
– Îţi dai seama de afirmaţia pe care ai făcut-o?
Ai spus că eu sunt un hoţ, un mincinos, un înşelător! Când ai spus asta despre ceilalţi, ai spus-o şi despre mine, căci şi eu sunt ca ceilalţi.
Deci numai voi, ostaşii, sunteţi cinstiţi!
Asta ai vrut să spui. Şi, când ţi se vor face odată actele de trimitere în judecată, să ştii că n-o să se uite nici asta!
– Dacă aşa interpretaţi cuvintele mele, domnule inspector, atunci n-are rost să mai spun nimic. Vorbiţi numai dumneavoastră.
Şi, într-adevăr, n-am vrut să mai răspund nimic.
Mă întrebau de repetate ori un lucru, îi priveam în ochi liniştit şi într-un anumit fel, dar nu le-am mai răspuns.
Într-un târziu, securistul se ridică şi îmi spuse:
– Să dai o declaraţie că ai primit toate cele ce ţi s-au luat şi că ţi s-a pus din nou şi pentru ultima dată în vedere că n-ai voie să te mai deplasezi nicăieri de aici şi că n-ai voie să mai scrii nimic în legătură cu Oastea, sub sancţiunea pedepsei!
Am dat această declaraţie după cum mi-a dictat-o el. Am semnat-o şi, dându-i-o, i-am zis:
– Acum ştiţi unde sunt şi ce fac! Vă rog să mă scutiţi de a mă mai prezenta lunar la Securitate, cum fac de trei ani.
Nu mi-e nici ruşine şi nici frică să mă duc acolo, dar mi-e silă să mai merg. Ajunge!
– Bine, să nu te mai duci!
Şi au plecat.
Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol III
