„Uitarea este un mare vrăjmaş al omului. Să nu uităm că suntem oameni, să nu uităm că suntem trecători, să nu uită că suntem schimbători, să nu uităm ce-am făgăduit, să nu uităm cum să iertăm, să nu uităm cum să iubim. Este greu să traversezi această lume fără ca să nu te poţi împiedica vreodată de această uitare. De multe ori m-am gândit: bine ar fi să uităm binele ce l-am făcut.
Viaţa te pune la un moment dat în ipostaza aceasta în care îţi cere să te uiţi în ochii lui Hristos.
Eu vă întreb pe frăţiile voastre, pentru că pe mine m-am întrebat: Aveţi curajul să-L priviţi în ochi pe Hristos? Nu trebuie să-mi răspundeţi, ci faceţi-o în faţa conştiinţei proprii. Eu ştiu că, atunci când ziua se sfârşeşte, mă strâng în chiliuţa mea şi încerc să rememorez parcursul zilei, să mă întâlnesc cu mine în trecut. Şi după o analiză pertinentă şi exigentă, pentru că măcar cu mine să fiu aşa, nu mai îndrăznesc să ridic ochii spre Dumnezeu, m-apasă remuşcarea şi vinovăţia zilei, m-apasă ceea ce nu am fost în stare să apar aşa cum am făgăduit.
M-apasă gândul că mi s-a încredinţat un talant, iar eu l-am îngropat. Nu am avut timp, nu am avut răbdare, nu am avut voinţă, nu am avut încredere, nu am avut multe. Pentru toate mă fac vinovat, iar privirea mea în loc să privească spre cer, priveşte spre pământ. Şi îmi aminteşte că în el mă voi întoarce. Atunci când vinovăţiile te apasă, priveşte-L pe Hristos şi nu îţi va spune: Pleacă de la Mine, blestematule!, ci mai degrabă: Fiule, Eu te iubesc aşa cum eşti. Dumnezeu te primeşte dacă tu Îi deschizi inima să intre”.
Pr. Arhim. Pimen Costea,
Mănăstirea Tisa-Silvestri, Bacău
