Avraam n-a putut mijloci iertarea cetăţilor

Iisus Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru

Când Domnul S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei îngeri călători şi a vestit pieirea cetăţilor, Avraam a cercat să mijlocească iertare cu numărul drepţilor.

„Iar Avraam stătea înaintea Domnului şi a zis: «Să nu pierzi, Doamne, pe cei drepţi cu cei necredincioşi; de vor fi cincizeci de drepţi în cetate, au vei ierta tot locul pentru aceşti drepţi?» Şi au zis Domnul: «De se vor afla cincizeci de drepţi, voi ierta toată cetatea…»“ Pe urmă, Avraam a tot micşorat numărul drepţilor până la zece şi Dumnezeu a zis că nici pentru zece drepţi nu va pierde cetăţile, dar în cetăţi nu se aflau nici zece drepţi (Fac. cap. 18).

O, ce învăţătură adâncă este în această încercare de mijlocire a lui Avraam! Însă vă rog să nu vă gândiţi nu­mai la cetăţile Sodoma şi Gomora. Să ne gândim, mai ales, la noi înşine. Toţi suntem păcătoşi. Fiecare dintre noi suntem o mică Sodomă şi Gomoră. Fiecare suntem o „cetate“ stricată, o cetate în care a pătruns răul şi stricăciunea. În zadar am căuta să ne amăgim că n-avem păcate. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi“ (I Ioan 1, 8).

Începutul mântuirii noastre – primul pas – este tocmai acesta: să simţim greutatea ce ne apasă şi să căutăm a ne scăpa de ea. Dar tocmai pasul acesta îl fac atât de puţini.

Ferice de cel ce simte greutatea păcatului şi caută să se descarce de ea!

Al doilea pas al mântuirii este: să aflăm că păcatul ne apasă nu numai cu greutatea sufletească, ci şi cu pe­deapsă în virtutea „paragrafului de lege“: „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Să aflăm că suntem o ce­tate stricată pe care o aşteaptă judecata Sodomei şi Gomorei.

Al treilea pas al mântuirii trebuie să ne ducă la în­trebarea: ce să facem?…, cum să scăpăm de greutatea şi pedeapsa păcatului? Trebuie să ajungem la întrebarea: oh, „nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?“ (Rom. 7, 24). Întrebarea asta ne deschide uşa mântuirii. Ne aduce vestea cea scumpă şi dulce că Iisus Mântuitorul a murit şi S-a jertfit pentru noi şi mântuirea noastră. Sângele Lui ne curăţă de orice păcat şi ridică de pe sufletul nostru greutatea păcatului.

Domnul Iisus este marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu. Avraam n-a putut mijloci iertarea locuitorilor celor două cetăţi. Domnul Iisus ne mijloceşte iertarea. „Căci Unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. De va fi păcătuit cineva, avem Mijlocitor la Tatăl pe Iisus Hristos, care S-a dat pe Sineşi ispăşire pentru păcatele noastre“ (I Tim. 2, 5 şi I Ioan 2, 1). Viaţa noastră este o Sodomă şi Gomoră, cărora li s-a făcut judecata. În virtutea dreptăţii lui Dumnezeu, ea trebuie pedepsită. Păcatul trebuie pedepsit. Iisus Mântuitorul – El singur – ne poate scăpa de această pedeapsă şi osândă teribilă.

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie care se mărturisise foarte frumos, cam aşa:

– Ai ţinut porunca asta?

– Ba!

– Ai călcat pe cealaltă?

– Călcat!… am călcat, părinte dragă, toate poruncile!…, am făcut toate p­ăcatele!… nimic nu-i sănătos în mine!…

– N-ai făcut nici un bine? Nu poţi aduce nimic pen­tru apărarea d-tale?…

– Nimica, părinte, nimica!… Am cumpărat un prapor la biserică, dar această faptă am făcut-o şi să mă laud în faţa oamenilor…, i-am ajutat pe cei săraci cu gândul ca şi ei să mă ajute vara la lucru… N-am făcut nici un bine, cinstite părinte, nici un bine…, nu pot aduce nimica pentru apărarea mea decât lacrimile mele şi zdro­birea inimii mele…

Frumoasă mărturisire! Era o femeie din cele mai bune, şi totuşi cât de frumos îşi ştia depune păcatele la picioa­rele Crucii. Ca şi Avraam în faţa Sodomei şi Gomorei, aşa îşi reducea la zero faptele sale.

Ce rău însă se mărturisesc alţii mulţi:

– Ai călcat po­runca asta?

– Doamne fereşte!

– Dar pe cealaltă?

– Nici prin gând nu mi-a trecut.

– Ai gătat mânia cu vecinul?…

– Nu mai am nimic cu el… nu vorbim, dar încolo n-am nimic cu el.

Astfel de suflete fac pe „avocaţii“ cauzei lor în loc să-şi depună sarcina păcatelor, cu lacrimi de căinţă, la pi­cioarele Crucii.

Fratele meu! Toţi suntem păcătoşi. Toţi purtăm în spate o sarcină grea a păcatelor. Fiecare cu sarcina lui. Să aruncăm sarcina păcatelor noastre la picioarele Crucii. Numai acolo putem scăpa de ea. Să grijim însă căci şi aici diavolul umblă să ne sperie cu şoapta că pă­catele noastre ar fi prea multe şi prea grele pentru a fi iertate.

Despre un pustnic am citit că i s-a arătat într-o noapte diavolul şi a început a-i înşira păcatele:

– Ai făcut asta… şi ceea, şi ceea… vai de sufletul tău…

– Numai atâtea? – a întrebat pustnicul.

– Ba ai mai făcut şi alte multe şi destule ca să ai par­te de focul iadului nostru.

– Te rog, scrie-mi-le pe o hârtie să nu le uit.

Când fură gata, pustnicul luă hârtia, făcu dedesubt semnul crucii şi scrise cuvintele: „achitate prin sângele Dom­nului“. O întinse apoi diavolului zicând:

– Mi-ai dat o „notă“ – poftim „chitanţa“. Diavolul fugi îndată crăpând de necaz.

Fratele meu! În fiecare zi, noi facem o „notă“ lungă plină de păcate. Să „achităm“ zi de zi această notă că­zând cu ea în faţa Crucii scumpului nostru Mântuitor. Ea poate fi „plătită“ numai prin scump sângele Lui.

Scumpul meu frate! Tu ai atâtea „note“ de acestea, că abia le-ai putea duce în spate, şi toate sunt neachitate. Nu te temi că vei muri cu această datorie teribilă?

Trezeşte-te, fratele meu, trezeşte-te înainte de a sosi focul şi prăpădul osândei veşnice!

 Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Şi eu sunt o Sodomă şi Gomoră căreia i s-a făcut judecata şi stă gata să ia foc. Tu singur, dulcele meu Mântuitor, mă poţi izbăvi. Mă grăbesc să scap la Tine, înainte de a se aprinde focul… Eu cad plângând la picioarele Crucii Tale. Scapă-mă, Doamne, şi mă mântuieşte prin Jertfa Ta cea scumpă şi sfântă!

Părintele Iosif Trifa
din volumul “Sodoma şi Gomora”