„Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15).
Te consideri tu, iubite cititor, că eşti cel dintâi dintre păcătoşi? Mă consider eu că sunt cel dintâi păcătos? Cum aş putea să mă consider aşa, atâta timp cât, în ochii mei, îi văd pe alţii mult mai păcătoşi decât mine?! Atâta timp cât judec pe alţii de câte şi mai câte păcate, cât timp urmăresc cu „lupa” firicelul de pai din ochii semenilor mei, cum pot eu să mă transpun cu adevărat în starea celui dintâi dintre păcătoşi? Parcă e prea de tot! Nu-i aşa, fariseule făţarnic din mine?…
Cum aş putea crede eu că sunt cel dintâi păcătos când îi văd pe-atâţia criminali, tâlhari, desfrânaţi, hoţi etc.? Nu-i aşa? Sunt atâţia mult mai păcătoşi ca mine! Comparându-mă cu ei, totdeauna eu o să mă văd mai bun, nicidecum cel dintâi păcătos. Da! Sunt şi eu păcătos, dar nu-s chiar ca acela sau aceea!… Dar, dacă mă voi compara cu Domnul Iisus şi cu sfinţii Săi, voi mai vedea ceva bun în mine? Cu siguranţă, Nu!! Abia atunci, şi numai atunci, mă voi vedea mai păcătos decât toţi, mă voi vedea ca „lepădătura tuturor”. Şi abia atunci voi vedea cât de mare trebuie să fie pocăinţa mea şi zdrobirea inimii mele zi şi noapte.
„…păcatul meu este pururi înaintea mea” – zice Psalmistul David (Ps 50). Deşi Dumnezeu îi iertase păcatul, el totuşi nu şi l-a iertat până la sfârşitul vieţii. Asta este adevărata pocăinţă!
Cititorule şi iubite frate, nu-ţi uita niciodată păcatele tale, ca să ai lacrimi de pocăinţă! Şi uită, cât poţi de repede, orice faptă bună pe care ai făcut-o, ca să nu-ţi pierzi lacrimile pocăinţei!
„Precum pe fiul cel pierdut şi pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, aşa mă primeşte şi pe mine, desfrânatul şi spurcatul, Milostive, care cu suflet umilit vin acum la Tine. Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu!” Când rostim această rugăciune înainte de Împărtăşanie (a Sf. Simeon Noul Teolog) o rostim, oare, cu toată părerea de rău, cu toată pocăinţa, însuşindu-ne aceste păcate ca fiind ale noastre? Mergem la Sf. Împărtăşanie, zdrobiţi de durerea şi rănile păcatului, ca şi vameşul, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”!?… O, dacă ne-am osândi cu adevărat pe noi înşine, cât de mici ne-am vedea în ochii noştri! Şi cât de mari i-am vedea pe fraţii noştri! De câte dezbinări am fi scutiţi! Mă gândesc mereu la ziua plecării mele din această viaţă. Ce voi face dacă, prin Mila Domnului Iisus, voi ajunge totuşi la Poarta Raiului şi voi vedea că, în Rai, este un frate cu care nu m-am putut împăca toată viaţa? Ce voi zice atunci: „Doamne, eu nu intru în Rai, că aici l-am văzut pe fratele cutare cu care eu nu am avut nicio părtăşie în viaţă, pentru mine a fost un păgân şi vameş…”?
Iubite cititorule, poate ţi-ai făcut un bilanţ pentru anul care tocmai s-a scurs. Ce I-ai spus / ce I-am spus Domnului? Nu cumva I-am spus şi eu ca fariseul: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca cei din lume…”? O, fariseule din mine, te socoteşti mai bun ca cei din lume? Dar ce merit ai tu? Ce-ai făcut tu, fariseule din mine, mai bun ca acei oameni? O, nenorocitul de mine!… Te crezi mai bun?! Pe câţi i-ai întors pe calea mântuirii prin modelul tău de viaţă? Nu cumva mai vrei şi laude şi aprecieri pentru ceea ce nu meriţi? „Napoia mea, satano!” Numai „inima smerită Dumnezeu n-o va urgisi” (Ps 50).
Iată şi bilanţul Părintelui Iosif – un adevărat model: „În preajma anului 1923, îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de zece ani de preoţie la ţară şi un an de redactor la foaia Lumina Satelor. Şi mă gândeam, cu durere, la zădărnicia celor 11 ani de strigare în pustiu, fără urme şi fără roade.
Era noaptea târziu. Pe sub fereastra casei mele, tocmai trecea urlând un cârd de beţivi. Asta mi-a sporit şi mai mult durerea. Am căzut în genunchi plângând şi m-am rugat Domnului, plângând, să-mi ajute, în anul ce vine, să lucrez cu mai multă izbândă. (…) Din acest început a ieşit, pe urmă, mişcarea Oastei Domnului.”
Costel ROTARU
