1. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac și apoi crescut la mesele frățești,
îmbrăcat cu haine dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut și învățat carte înaltă de către dragostea fraților și în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuție, grăsime și situație înaltă, din coșurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era rușine să se laude arătându-i perele lui,
deși vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziți de dorințe și de rușine…
2. Ce să mai zici despre o ființă nerecunoscătoare?
Că e om?
Îți vine așa greu să zici că e om!
Căci până și un câine ține minte un bine care i s-a făcut. Și caută să-și întoarcă recunoștința într-un fel, fie și numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.
3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preț, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!
4. Suflete al meu, dacă Îl iubești cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preț, căci este dovada supremei iubiri, jertfă supremă!
El așa a făcut pentru noi.
Fratele Traian Dorz, din Crucea Mântuitoare, cap. 15 – Binefacerea și nerecunoștința – pag. 105-106
