Un adânc înţeles este în această evanghelie. (Citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12)
Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului.
Fratele meu! Nu te teme de boli şi încercări. Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului. Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul nostru cel mare. Eu am zăcut – şi zac – mult în multe boli şi suferinţe. Şi din „şcoala” aceasta am scos o parolă de viaţă: Mai bine bolnav în braţele Domnului, decât „sănătos” în braţele lumii.
Boala cea adevărată e boala cea sufletească. Adevăraţii bolnavi sunt cei ce pătimesc în ologie şi orbie, şi slăbănogie sufletească. Şi, vai, e plină lumea de ei. Numai că lumea, la astfel de bolnavi, le zice „viteji”. După judecata lumii, eşti sănătos şi viteaz când te îmbeţi, când sudui, când chefuieşti… când te ţii la rând cu toate modele şi păcatele lumii. Eşti un „slăbănog” când te laşi batjocorit, când te laşi smerit şi umilit. După judecata lumii, eşti un suflet „bolnav” când te cuprinde râvna pentru Domnul şi pentru mântuirea sufletului.
Lumea e plină de ologi şi slăbănogi ce nu se pot ridica de jos şi nu pot umbla pe picioarele lor cele sufleteşti.
Eu am cunoscut un om ce n-avea putere să treacă pe lângă vreun birt fără să nu intre înăuntru, „la un pahar”. Patima îl ologise cu totul.
Boala cea sufletească este o boală cumplită, pe care numai Iisus Mântuitorul o poate tămădui. Şi Domnul îndată ne tămăduieşte, dacă ne apropiem de El cu credinţă, cu căinţă şi cu dor de mântuire sufletească. Minunea din Capernaum se petrece şi azi în sufletul şi viaţa celor ce se apropie de Iisus Mântuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Oameni pătimaşi şi ticăloşiţi în cele rele se ridică dintr-odată sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Iisus Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El.
În Oastea Domnului sunt destui care au zăcut ani de zile în ologie sufletească şi azi „umblă pe picioarele lor”. Din nişte stricaţi şi slăbănogi cu sufletul, s-au făcut nişte vestitori ai Domnului, încât se miră lumea de ei aşa cum se mirau gloatele de slăbănogul cel tămăduit.
Toţi suntem bolnavi cu sufletul, toţi trebuie să ne apropiem de marele Doctor şi Tămăduitor. Dar puţini sunt cei ce caută tămăduirea cea sufletească. Cei mai mulţi stau liniştiţi în ologia şi orbia lor cea sufletească. Nu le trebuie sănătate şi tămăduire sufletească. Nu se îndură să-şi lase patimile şi năravurile cele lumeşti, ca să ia tămăduire sufletească.
Undeva am cetit o întâmplare interesantă. Într-un oraş se vestise că atunci şi atunci se vor aduce nişte moaşte făcătoare de minuni şi tămăduitoare de boli. Atunci un orb cu un olog astfel s-au înţeles: „Frate, de noi nu va fi bine cu moaştele alea… Ce ne vom face noi dacă ne tămăduim?… Cine ne mai dă nouă bani?… Va trebui iarăşi să ne apucăm de lucru…”. Şi cei doi bolnavi s-au şters repede din oraş, ca nu cumva să-i ajungă tămăduirea.
Cam aşa se întâmplă şi cu oamenii de azi. Nu se îndură să-şi lase plăcerile şi năravurile cele rele, ca să ia tămăduire.
Cei bolnavi cu trupul nu se tămăduiesc din trei pricini. Întâi, nu-l caută pe doctor şi nu i se arată lui. A doua, nu iau medicina prescrisă. Şi a treia, nu trăiesc după prescripţia medicului.
Aşa e şi cu bolile cele sufleteşti. Cei bolnavi cu sufletul nu se pot tămădui dacă nu-l caută pe Doctorul sufletelor. Şi nu se tămăduiesc nici dacă nu iau medicina Lui şi nu trăiesc după prescriptele Lui din Evanghelie.
În lumea bolilor trupeşti, mai este şi o a patra pricină pentru care cei bolnavi nu se pot tămădui. Şi anume, când se arată medicului prea târziu sau boala lor e incurabilă, fără leac.
Dar în lumea bolilor sufleteşti, această pricină nu mai stă în picioare. Nu este nici o boală sufletească atât de învechită şi atât de grea de care Doctorul nostru cel mare şi bun să nu ne scape îndată ce alergăm la El cu credinţă şi cu lacrimi de căinţă.
Şi încă ceva să învăţăm din evanghelia de duminică. Pe slăbănogul din evanghelie l-au adus patru inşi la Mântuitorul, altcum nu s-ar fi putut tămădui. Aici vine datoria noastră să-i ajutăm pe cei bolnavi cu sufletul să se apropie de Mântuitorul.
Iubiţi fraţi din Oastea Domnului şi toţi care aţi luat tămăduire sufletească de la Domnul, nu uitaţi că datoria voastră este să ajutaţi sufletele bolnave a se apropia de Mântuitorul.
Toţi care am luat tămăduire sufletească de la Domnul să plecăm prin lume şi să aducem neîncetat suflete bolnave la Domnul, la picioarele Crucii Sale, ca să ia tămăduire.
Să nu uităm apoi că la tămăduirea slăbănogului din Capernaum s-au ivit îndată şi criticanţii, fariseii, care vedeau o hulă în iertarea păcatelor.
Aşa e şi azi. Oriunde un slăbănog se ridică şi începe a umbla pe picioarele lui cele sufleteşti, îndată se aude şi glasul criticanţilor.
E vremea postului. Nimeni dintre noi nu este deplin sănătos cu sufletul. Toţi suferim în boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului sufletelor şi trupurilor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice, ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, îndurate, dă-mi mie, Hristoase, tămăduire”
«Oastea Domnului» nr. 13 / 27 martie 1932, p. 2
Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
