Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home ”Bucurăte cursă prinzătoare asupra celui viclean!”

”Bucurăte cursă prinzătoare asupra celui viclean!”

”Bucurăte cursă prinzătoare asupra celui viclean!”

Tatălui meu, Şcheianul…

Din copilărie, asupra-mi, ca asupra oricărui copil din Şcheii Braşovului, unul dintre personajele împărăţiei mele – închipuite parte, parte reale – a fost Sfântul Nicolae. Biserica lui era aceea care, zidită ca un castel din poveste, mă uimea de fiecare dată. Poarta cea mare, din piatră albă, cu cruce uriaşă – doar mă măsurasem cu ea, într-un amurg de primăvară, când fusese dată jos pentru refacere – aleea ce urca spre sfântul locaş, dangătul clopotelor, mai cu seamă în Vinerea Mare, curtea bisericii, casa unde erau adăpostiţi morţii, troiţa din curte, cimitirul plin de strămoşi – un Şchei răsturnat în pământ – întâia şcoală românească, toate, dar absolut toate, mi L-au dăruit pe Dumnezeu. Credinţa vine prin auzire, dar, dacă auzi cuvintele cele mari ale credinţei într-un astfel de spaţiu, ea este cu adevărat vie, un dar de la Dăruitorul Dumnezeu.

Multă vreme însă am crezut că, în icoana aceea roşie de la intrare, cu ochi de argint prinşi pe haină de sfânt – pe atunci nu ştiam că era darul unora care se vindecaseră de ochi, rugându-se în faţa icoanei – cu chipul luminat de o barbă de lumină, multă vreme, aşadar, am zis că este Dumnezeu. Mai apoi, tata mi-a explicat că este Sfântul Nicolae. Cel cu botinele din noaptea de Moş Nicolae. Cel cu jordiţa pentru neascultători.

Cam în vremea aceea, întorşi de la Biserică, într-o zi de iarnă – poate chiar de Sfânt Nicolae – bunica şcheiancă, aproape toropită de drumul lung de la biserică, până sus pe Costiţă, mi-a spus o poveste. O poveste cu Sfântul Nicolae, nelipsitul din casele şi sufletele şcheienilor.

…De mult nu prea, ci în vremea când ţuica pătrunsese destul de mult în birturile noastre, unul din des-gustătorii din băutura cea din piatră seacă, de nu va fi fost chiar birtaşul, nu ştiu, a plecat după miezul nopţii către casă. Şedea în capătul unei grădini – ce se cheamă a lui Ţimăn – şi, pentru a nu lungi drumul, a trecut pe strada aceea unde locuia bunica povestitoare, fără îndoială, în acel timp, o biată uliţă desfundată. N-o luase chiar pe drum, ci pe undeva după grădini, pe la poala pădurii de brad, pe lângă „Tronul zânelor“, ocolind mai apoi Crucea-Troiţă ce domina locul de pe o ridicătură de pământ.

Frigul mai alungase din aburii beţiei, sau poate că frica de lupi – se aud şi azi uneori – încrâncenase îndeajuns carnea pe „călătorul“ otrăvit de aburii alcoolului. Cert este că, înainte de-a o lua spre valea îngustă ce coboară de la Fântâniţa Popii, ridicând căciula, l-a „salutat“ pe Sfântul Nicolae, „patronul“ Troiţei de Piatră, unde mereu ardea sâmburele de lumină al unei candele (bunica mi-a arătat cheia portiţei de la Cruce, semn că ea însăşi era una dintre cele care menţineau untdelemnul pentru lumină).

Zgribulit, ajunse deasupra micului podeţ de peste vale. Nu mai avea mult către casă, doar câţiva paşi. Deodată, în negreala nopţii, întunecând zăpada ce căzuse din abundenţă, s-a ivit… diavolul. Omul a-nţepenit! Încerca să-şi ridice mâna spre a-şi face cruce, sau măcar limba în cerul gurii s-o mişte, când a apărut glasul întunecatului: „Degeaba încerci! Mi te-ai închinat mie, când ai ridicat paharul, zicând: «Noroc!» şi ducându-l până la frunte (acolo unde-i pecetea untdelemnului sfinţit – gândeam eu); iar limba ţi-ai înţepenit-o în înjurături şi vorbe uşoare, atunci când ai băut licoarea mea. Am venit să te iau, căci prea mult nu ai. Mi te-ai dăruit mie deatâtea ori. Ei, află c-am venit!“

Omul, om tânăr, plin de putere, care crăpa cu pumnul capul boului şi ridica cu mare uşurinţă orice sarcină de lemne, înţepenise. Toată puterea i se dusese, când văzuse hidoşenia. Beţia-i sărise cu totul, când îl auzise vorbind. Nu mai schiţa nici un gest. Diavolul se apropiase şi – povestea el – multă vreme după aceea simţise mirosul lui dezgustător înecându-l. De undeva însă, dintr-un ungher al minţii, se ivi imaginea candelei Sfântului Nicolae şi rosti în gând: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!“

Disperarea din gândul lui, ca şi teama din trup îl făcură să tremure. Şi nu de frig! Deodată însă, se făcu lumină mare. Îl văzu pe Sfântul Nicolae, aşa cum îl ştia de jos, din biserică, în haine arhiereşti, cu mitră luminoasă pe cap, coborând dinspre Troiţă în fuga mare. Diavolul scânci, urlă, mai apoi, într-atât de fioros, că toţi câinii, pe care nu-i auzise înainte, schelălăiră a moarte. Vecinii de pe lângă pod aprinseră luminile în lămpi şi, cu făclii în mână, ieşiră la drumul mare, convinşi că o haită de lupi va fi atacat pe vreun om. Şi, când îl găsiră jos, căzut într-o rână, pe cel pe care-l cunoşteau atât de bine, abia suflând, bănuiala li se întărise. Doar că, ridicându-l pe beţiv de jos, aproape nu-l mai recunoscură. Albise. Şi nu din cauza zăpezii. Ci părul îi albise. Dar faţa sa păstra o lumină cum ei nu mai văzuseră decât pe faţa părintelui, duminica, la Liturghie.

Abia suflând, omul căzut se ridică încet şi, îngăimând ceva, părea să-i roage, arătând înapoi, să-l însoţească spre Crucea din vârful colinei. Şi, acolo, în genunchi, înaintea candelei aprinse, povesti tot ce i se întâmplase.

Podul se cheamă de atunci „Podul Dracului“, dar nu ca semn al groazei, ci ca dovadă că nu el e atotputernic, şi că poate fi învins.

Mai povesti maica şi despre cele ce se întâmplaseră mai apoi. Cum tot Postul Crăciunului şi apoi Crăciunul acela fusese absolut fantastic pentru toţi ai Şcheiului, care, uimiţi, stăteau ascultându-l pe fostul băutor: cum l-a slobozit Sfântul Nicolae din întâlnirea cu diavolul.

Semnul schimbării totale a omului e martorul ce stă şi azi în picioare. Undeva, în capătul străzii, lângă nişte scări dragi amintirilor mele, este acum o Troiţă măreaţă ridicată în slava Sfintei Treimi, dar şi a vestitorului ei, Nicolae. Ea e făcută lângă bodega al cărui stăpân întâlnise întro singură noapte Iadul şi Raiul. Şi care a ales Raiul.

Zicea bunica, sau poate o altă femeie ce ascultase spusa ei, că, până încoace, târziu, ochii mulţimii din biserică se întorceau către un tânăr, albit înainte de vreme, care toată Sfânta Liturghie şi-o petrecea înaintea icoanei Sfântului Nicolae. Dacă îl întreba cineva: „De ce?“, el răspundea: „De dor!“

Dorul de Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni…

Când m-am trezit din somnul dupăamiezii, candela ardea, miez de mac, sub icoana Sfântului Ierarh. Am alergat într-un suflet la Cruce, să-l întreb de este adevărată povestea bunicii. Avva zâmbea „ştrengăreşte“ şi candela-i răspundea în zâmbet de lumină.

Şi mi-am adus aminte atunci că bătrânii, mai ales bunicii, nu mint niciodată… Şi-am sărutat cu dragoste obrajii aprinşi de ger ai Sfântului Nicolae, cel din Şcheii Braşovului.

Şedea acolo… Doar va mai avea cineva nevoie de ajutorul lui.

Părintele Constantin NECULA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *