Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Căderea omului

Căderea omului

Căderea omului

– Sunt de acord cu observaţiile dumneavoastră. Ele sunt remarcabile. Într-adevăr, tocmai aici se află deosebirea între Ortodoxie şi erezie. Sfinţii Părinţi aveau o minte luminată, pe când ereticii aveau de obicei mintea întunecată şi o raţiune hipertrofiată. Putem vedea acest lucru la Adam, înainte şi după cădere, înainte de cădere, Adam era în starea de luminare a minţii, a doua treaptă a vieţii duhovniceşti. După cădere mintea sa era întunecată şi mărginită*. Astfel se ajunge la orbirea minţii, întunecarea şi mărginirea sa. Ce s-a întâmplat de fapt? Raţiunea a încercat să împresoare mintea umană. Ea s-a răzvrătit împotriva minţii; a încercat, prin lucrarea ispitirii diavoleşti, să tâlcuiască felul în care trebuie să ajungă omul la îndumnezeire, anulând deci porunca lui Dumnezeu. Ajungem astfel la identificarea minţii cu raţiunea. Mintea, în loc să cârmuiască raţiunea, este acum una cu ea.

De fapt, când vorbim de păcatul strămoşesc şi de urmările lui, înţelegem trei lucruri: funcţionarea defectuoasă a minţii, adică mintea a încetat să mai funcţioneze normal; identificarea minţii cu raţiunea care, într-un fel, a dus la divinizarea raţiunii; şi, în final, supunerea minţii faţă de patimi, frică şi condiţiile înconjurătoare. Iată adevărata moarte a omului, destrămarea sa totală, moartea sa lăuntrică. Mintea i s-a întunecat. Şi aşa cum, atunci când ochiul trupesc este vătămat, întregul trup este întunecat, la fel şi când orbeşte ochiul sufletului – care este mintea – întregul organism duhovnicesc se îmbolnăveşte şi cade în beznă adâncă. Cred că despre aceasta vorbeşte Domnul când spune: „Deci dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult ?” (Mat. 6, 23). * Sfinţii Părinţi ai Bisericii susţin în scrierile lor că întunecarea minţii constituie esenţa păcatului strămoşesc şi că Biserica Ortodoxă tămăduieşte personalitatea bolnavă a omului. Preotulpro-fesor Ioannis Romanidis a fost cel care a demonstrat marea însemnătate a acestei învăţături a Părinţilor şi ne-a înfăţişat-o limpede în anii din urmă. El pune în lumină această învăţătură fundamenală a teologiei isihaste a Bisericii în multe din studiile sale:

1) The Ancestral (original) Sin, Ed. Domos, Atena, ediţia întâi, 1957; ediţia a doua, 1989.
2) Franks, Romans Feudalism and Doctrine, Holy Cross Orthodox Press, 1981′
3) Jesus Christ- the Life ofthe world, în Xenia Ecumenica, Helsinki, 1983, nr. 39, pp. 232- 275.
4) Church Synods and Civilisation, Theologia, voi. 63 nr 3 lulie-septembrie 1992, p. 4.

Însă aceasta, pe lângă faptul că a dus la perturbarea întregii funcţionări lăuntrice a sufletului, a dus în acelaşi timp şi la o perturbare exterioară a omului; acum el se raportează cu totul altfel la aproapele său, la Dumnezeu, la lume şi la întreaga creaţie. Raţiunea este aceea care încearcă să-l întâlnească pe Dumnezeu, întrucât mintea nu este în stare să ajungă la păr-tăşia cu El. Astfel se creează idoli ai lui Dumnezeu şi religii idolatre, precum şi toate ereziile. întrucât mintea nu mai este în stare să-l vadă pe om în chip dumnezeiesc, raţiunea îl vede şi ea în mod diferit, sub înrâurirea patimilor. Omul îşi exploatează aproapele din pricina iubirii de slavă şi a lăcomiei. El îşi socoteşte aproapele un obiect de desfătare şi idolatrizează întreaga zidire. Se vădeşte ceea ce spune Apostolul Pa-vel în Epistola către Romani: „Zicându-se pre sine a fi înţelepţi, au înebunit şi au mutat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare, şi al celor care se târăsc” (Rom. 1, 22-23).

Pe când vorbeam despre aceste lucruri, pe care eu le socotesc cruciale pentru teologia ortodoxă, Vasile, un om cu principii conservatoare, cu foarte puţine cunoştinţe teologice, era surprins şi în mare încurcătură, îmi dădeam seama de starea în care se afla. El însuşi a mărturisit-o. Încerca să urmărească discuţia, dar se vedea că o face cu greu. Rămânea în lumea lui. în acel moment al discuţiei a pus o întrebare care, de fapt, era o obiecţie.

va urma

din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *