Dacă în faţa oamenilor necredincioşi suntem în anumite condiţii îndreptăţiţi să spunem cu bucurie: „Am aflat pe Domnul!”, când venim în faţa lui Dumnezeu va trebui să spunem cu zdrobire: „Nu este în mine pocăinţă şi umilinţă care întorc pe fii la moştenirea lor… Dăruieşte-mi pocăinţă şi inimă îndurerată să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta!” (Sf. Isaac Sirul). Va trebui să petrecem mai mult în această stare de pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu prea mai convingem pe nimeni cu: „Am aflat pe Domnul!”
Fără îndoială că omul nu se poate pocăi continuu, dacă nu s-a întors la Dumnezeu prin acea pocăinţă care, într-un anume fel, nu poate fi decât una singură. Omul care nu cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să-şi schimbe direcţia de mers, aşadar să cunoască o convertire personală. Constatăm însă că, atunci când un lucru important a fost absolutizat şi supralicitat, s-a ajuns la devieri. Aşa s-a întâmplat cu pocăinţa. Trebuie să cheltuieşti multe cuvinte ca să răspunzi la întrebarea: Cum se face că, în timp ce vrem să ne pocăim, nu vrem să fim „pocăiţi”? De ce s-a ajuns la această ciudăţenie? Pentru că porunca pocăinţei a fost deformată. Există diferenţe confesionale mari în ceea ce priveşte pocăinţa.
În cultele neoprotestante, problema pocăinţei se pune în mod absolut şi deviat, pentru că au la baza două erori dogmatice. În primul rând, doctrina protestantă învaţă că omul de după cădere a devenit mai rău decât piatra şi lemnul. Numai actul pocăinţei îl ridică pe om din această stare. Înainte de acest eveniment, el nu poate face nimic bun. Şi Biserica noastră învaţă că, după cădere, firea omului a fost vătămată, dar, chiar şi în această stare, omul este capabil să deosebească binele de rău şi, într-o anumită măsură, poate să facă binele. În al doilea rând, doctrina protestantă nu recunoaşte că prin botez omul primeşte harul şi puterea de a împlini poruncile. Biserica noastră învaţă că la botezul nostru am primit „tot harul”, iar partea noastră este să punem în lucrare acest har prin sfinte osteneli.
Dacă în cultele neoprotestante pocăinţa se sprijină numai pe ea însăşi, Biserica noastră învaţă că pocăinţa se sprijină şi pe harul botezului şi pe puterea omului de a face binele. Potrivit doctrinei protestante, omul nu poate decât să spună „vreau” şi, în schimbul acestei primiri pasive, harul renaşterii se coboară din cer fără ca să contribuie cu ceva la aceasta. Iar din acest moment, omul vorbeşte despre pocăinţa lui la timpul trecut.
Dimpotrivă, Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind detaliat despre „căile pocăinţei”, spune în rezumat: „Iată, ţi-am arătat cinci căi de pocăinţă! Prima, osândirea păcatelor; a doua, iertarea păcatelor semenilor noştri; a treia, rugăciunea; a patra, milostenia; a cincea, smerenia” (Despre mărginita puterea a diavolului, Omilia a II-a, 5). Aşadar, diferenţa este clară: dacă în doctrina protestantă faptele nu au nici o valoare în lucrarea pocăinţei, iată, Biserica noastră învaţă că faptele pocăinţei dau pocăinţei conţinut şi „aripi”. Omul îşi întocmeşte singur cărările ce duc la pocăinţă.
Potrivit Revelaţiei Sfântului Apostol Ioan, credincioşii din Biserică, toţi sunt chemaţi la pocăinţă, nu primesc acest dar numai printr-o deschidere pasivă şi declarativă, ci au datoria „să păstreze” şi „să întărească ce a mai rămas, dar era să moară” (Apocalipsa 3, 2-3).
Este o mare primejdie „să te pocăieşti odată pentru totdeauna”, apoi să nu mai vezi nici o tensiune între Evanghelia Mântuitorului şi viaţa trăită în lux, desfătări şi risipă. Iar de aici poţi să aluneci spre răutăţi şi mai mari. Pocăinţa este bucuria de a afla „comoara ascunsă în ţarină”. Iar omul care o găseşte „vinde tot ce are ca să cumpere ţarina aceea” (Matei 13, 44). În Biserica noastră se vorbeşte mai mult despre „cărările pocăinţei” şi despre pocăinţa continuă, pentru că Părinţii au fost mai realişti cu privire la preţul pe care trebuie să-l dea cel care a aflat comoara.
Pocăinţa continuă este explicată de tensiunea dintre bucuria de a afla „mărgăritarul ascuns” şi neputinţa omului de „a vinde tot ce are”. „A vinde tot ce ai” însemnă mult mai mult decât am fi înclinaţi să credem în urma unei lecturi grăbite. Citind vieţile Apostolilor şi Patericul, începem să întrezărim ce înseamnă Pocăinţa, ce înseamnă „să vinzi tot cei ai”.
Preot Petru RONCEA
