Cum răspundem întrebării care este drumul de la unitatea naţională la unitatea credinţei? Mai ales în contextul actual al provocărilor străzii, al ispitelor tinereţii şi al inerţiei vieţii creştineşti care, încet-încet, îşi pierde din autenticitate. Răspunsul ni-l oferă însăşi tema adunării: Comunicare, Comuniune, Comunitate şi Cuminecare pentru unitatea în Hristos. În comunitatea duhovnicească, arenă a mântuirii, şi în cuminecare ca apogeu al unităţii, strângem în potirul sufletului un întreg ocean de binecuvântare, de părtăşie şi har.
După cum fericiţii noştri înaintaşi ne-au lăsat moştenire această întâlnire la începutul fiecărui an, programul adunării de care este vorba a fost deschis printr-o rugăciune, prinos de mulţumire şi chemare a Cerului între noi. Cărbunii inimii ne-au fost aprinşi de starea de vorbă cu Dumnezeu, dar şi de versurile cântărilor scrise cu litere de sânge. Părinţii şi fraţii care s-au perindat la microfon ne-au adus în atenţie viaţa pământească văzută ca „o arenă de luptă pentru dobândirea mântuirii” (IPS Irineu al Albei Iulia) şi au accentuat importanţa comuniunii, căci „un creştin singur înseamnă niciun creştin” (Sfântul Ciprian al Cartaginei), iar „dacă trăieşti singur, izolat în egoismul tău, eşti pierdut” (Părintele Calciu Dumitreasa). Cuvântul care a răsunat în conştiinţa noastră a trezit în noi glasul apartenenţei la Biserica Luptătoare, la Trupul lui Hristos, în care fiecare e răspunzător pentru celălalt. Aşadar, ne mântuim doar în comunitate. Dumnezeu a rânduit în sufletul nostru dorinţa de părtăşie, de coexistenţă, de împreună-lucrare cu semenii noştri şi tocmai această năzuinţă de întrajutorare ne va fi martoră la Judecată, unde iubirea aproapelui se înfăţişează ca singura avută în vedere (Matei 25, 31-46). Tot dintr-o astfel de frământare şi din dorinţa de a-L împărtăşi pe Hristos pelerinilor împreună călători pe pământ, Părintele Iosif Trifa a iniţiat „Oastea Domnului”, Mişcare ce a născut multe suflete pentru cer. Dar, vai, în timp ce gornistul nostru drag a luat un boţ de lut şi a făcut din el cer, născând omul pentru Dumnezeu şi sfinţenie, noi suntem atât de preocupaţi de a dobândi lucruri, de a avea o carieră sau o reputaţie, încât nu mai reuşim să-i vedem pe cei din jurul nostru. Suntem prea sufocaţi de cotidian şi devenim nepăsători. Şi, ca o „încununare” a comportării noastre lipsite de dragoste, adeseori comunicarea dintre noi a ajuns să fie virtuală, incapabilă a transmite părtăşia şi căldura sufletească. Pentru a putea vorbi cu aproapele, pentru a putea să-l iubeşti, trebuie să te însingurezi, căci numai după ce vei reuşi să stai cu tine însuţi şi în dialog cu Dumnezeu vei putea să te descoperi şi altora.
A comunica înseamnă a te împărtăşi din Cel pe care-L faci cunoscut. Când comunici, te comunici pe tine. A folosi mediul virtual însă presupune a ne lipsi de plenitudinea unităţii. Nu despre comunicarea virtuală ne vorbeşte Biserica, întrucât aceasta este mai degrabă o poartă a ispitelor spre om. Prin ea ne lăsăm pătrunşi, în mod involuntar, de imagini şi informaţii vătămătoare sufletului. Dăm, astfel, dovadă că nu ştim ce înseamnă prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră. Dacă L-am simţi cu adevărat, i-am da dreptate Sfântului Siluan Athonitul, care ne înştiinţează cât de repede se pierde harul şi ne-am strădui să-l păstrăm cu sfinţenie în fiinţa noastră. Dacă ni s-ar face o radiografie a sufletului şi a minţii, am conştientiza ce ne defineşte, ce imagini şi doruri purtăm. Medicament împotriva decăderii noastre e părtăşia care accentuează faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni. Cu mintea veghetoare şi cu braţ viteaz să ducem lupta împotriva păcatului împreună, devenind monahi citadini.
Modelul comuniunii ni L-a relevat Mântuitorul prin Întruparea Sa şi l-a desăvârşit Duhul Sfânt prin întemeierea Bisericii. Principiul înfrăţirii noastre în Hristos îşi află rădăcinile în dobândirea smereniei: cel ce se vrea mai mare între toţi să slujească tuturor. Părtăşia ostaşilor dăinuieşte prin îmbinarea adunărilor cu slujbele bisericeşti, prin împlinirea Cuvântului auzit şi prin Sfânta Liturghie în care ne hrănim cu Hristos cel viu, prin jertfele înaintaşilor şi prin legăturile dragostei. În cadrul Sfintei Liturghii, sufletul se linişteşte în îmbrăţişarea blândului Dumnezeu şi, aţintindu-şi privirea la iconostas, soarbe iubirea Creatorului pentru creaţia Sa.
Anul 2019 este unul omagial al satului românesc, spaţiul în care Oastea Domnului s-a regăsit deplin. Omagierea acestui an e o revelaţie pentru dorinţa comunităţii Oastei ce se vrea întrepătrunsă cu parohia. Ruptura dintre om şi Biserică se reflectă în lipsuri, în patimi, în depărtarea de Dumnezeu. Prin viaţa sa, ostaşul trebuie să fie model al enoriaşului şi să evidenţieze apartenenţa lucrării Oastei la Biserică. Chemarea profetică şi misionară a Oastei trebuie împlinită cu fapta. Dacă aceasta este într-adevăr profetică, atunci va face slujba Sfântului Ioan Botezătorul: va arăta către Hristos cel Întrupat şi ascuns în filele Scripturii, în Pâine şi în Vin. Acestea din urmă constituie Ospăţul Veşniciei la care ne facem părtaşi în fiecare Liturghie în care: „Eu Mă cobor din nou la voi, / din nou e coasta Mea străpunsă / şi-Mi curge Sângele şuvoi”.
Cuminecarea, forma deplină de cuprindere a Nemărginirii, se face cunoscută omului mai întâi prin Cuvânt. Glasul preotului este cel care dă de ştire credinciosului, asemenea Apostolului Pavel, care zice: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi». Asemenea, şi paharul după cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea mea»”. (I Corinteni 11, 23-26) Însă astăzi, cuvântul este lipsit de rădăcini, devalorizat şi sărăcit datorită trăirii noastre interioare superficiale. Diavolii au făcut din cuvinte armele răului, vorbind între ei „pe limba furată de la Dumnezeu”. Aceştia, ademenindu-ne cu gândul cel rău, ne strecoară în suflet îndoiala: „Ajunge unitatea trupească, ajunge părtăşia frăţească, unirea cu Hristos prin împărtăşire nu este necesară!” Înrădăcinând în inima noastră amânarea, acel „mai este timp” specific răului, îngerii căzuţi cuceresc şi astăzi suflete pentru iad. Şi, astfel, în căderea noastră, ne îngăduim să separăm Sfânta Liturghie de Sfânta Euharistie, ne permitem să-L refuzăm pe Hristos care ni Se aduce ca jertfă din iubire şi nu mai auzim chemarea preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Sfânta Euharistie este învăluită în paradox: fugim de ea din teamă şi nevrednicie, dar, în acelaşi timp, nu ne pregătim pentru această mare Taină. Nu reuşim să ne împărtăşim decât în marile posturi de peste an, de parcă doar atunci am păcătui. Profitând de nevrednicia, de prihana şi neputinţele noastre, amânăm spovedania şi unirea întru totul cu Hristos, justificându-ne că nu merităm. Dar cine nu e gata să se împărtăşească în fiecare zi nu se face vrednic a se împărtăşi nici o dată în an. Câtă pregătire s-ar cere pentru împărtăşirea zilnică! Ce viaţă de sfinţire ar trebui să ducem! Cu atât mai mult, amânând Taina care ni-L dă spre hrană, pe Însuşi Hristos, neglijăm lupta sufletească în care ne-am înrolat încă de la Botez. Şi cine este acela care să spună că este vrednic de Hristos? Nimeni! El ne învredniceşte de Sine prin mila Sa, căci din dragoste ni Se descoperă întreg, văzând însă şi truda noastră. Momentul împărtăşirii trebuie precedat de pregătirea duhovnicească necesară, personală şi în comunitate. Tainele lui Dumnezeu se cer trăite cu frică şi cu cutremur, nu cu uşurinţă şi superficialitate. Prin citirea canonului dinaintea Sfintei Împărtăşanii, prin interiorizare şi prin post, prin rugăciune şi participarea la slujbele Vecerniei şi Utreniei, credinciosul pregăteşte în fiinţa sa lăcaş primitor pentru Hristos şi gustă din veşnicia Lui. Iar singurul răspuns pe care îl poate da după ce se face părtaş cerului este tăcerea.
Legătura noastră cu Dumnezeu se poate frânge şi numai printr-un gând păcătos, o privire vicleană sau o vorbă ruşinoasă. De aceea, trezvia şi stăruinţa în Cuvântul Sfânt sunt cele mai necesare. După cum însemna Nicolae Steinhardt, numele lui Hristos ne pleacă adesea din minte ori „se piteşte în ascunzişuri de materie cenuşie, care ne sunt inaccesibile”, însă pentru a ne strânge gândurile risipite, pentru a stărui în trăirea plăcută Domnului şi pentru a dobândi harul Duhului Sfânt, credinciosul se poate refugia în liniştea mănăstirii. Slujbele de priveghere din tăcerea nopţii constituie portativul ideal în care sufletul împovărat poate croi armonii cu cerul. În singurătatea mănăstirii, adâncindu-se în contemplare, pocăinţă şi rugăciune, credinciosul simte în cântarea de la strană tonalitatea îngerilor, în predica părintelui căldura Duhului, iar prin icoane Îl vede pe Cel Nevăzut.
Încă din viaţa Sa pământească, Mântuitorul subliniază importanţa comuniunii şi cuminecării prin pildele de suflet ziditoare. Raportându-ne la parabola fiului risipitor, ne-am întrebat ce l-a determinat să se rupă de comuniunea casei tatălui. Răspunsul neîntârziat a fost acesta: „A plecat pentru că a încetat să iubească”. Când nu mai iubeşti, nu mai ai ce să împărtăşeşti. Căutându-şi deplinătatea dragostei în altă parte, a alergat în lume, însă aceasta s-a dovedit a-l sărăci de iubire. În cele din urmă, fiul conştientizează că setea lui poate fi stinsă numai la izvorul comuniunii cu tatăl de lângă care plecase. Întorcându-se prin pocăinţă, el primeşte unirea deplină cu Împărăţia prin junghierea viţelului celui îngrăşat, simbol al lui Hristos Care Se dă spre hrană în Sfânta Euharistie. Pe tot parcursul ei, pilda poartă amprenta discreţiei mamei fiului risipitor. Aceasta este moştenirea Maicii Domnului lăsată femeii credincioase. Deşi fără Fecioara Maria nu S-ar fi Întrupat Dumnezeu, ea trăieşte în umbra Fiului, evidenţiind astfel rolul mamei în ceea ce priveşte comuniunea şi comunicarea.
Reflectând la ceea ce Dumnezeu a aşezat pe buzele fraţilor spre vestire, să ne adâncim în înţelesurile tainice ale cuvintelor transmise. Să nu mai râvnim la lucruri de suflet pieritoare, îmbătându-ne privirea cu dulceaţa lumescului. Ci, alipindu-ne inima de taina din Potir, să-I facem loc lui Hristos în noi. Amin!
Emilia AURICĂ
