Slăvit să fie Domnul!
În cele ce urmează, dorim să stăm puţin de vorbă asupra marelui dar al cântării duhovniceşti şi asupra marelui folos sufletesc pe care îl putem avea de la Dumnezeu prin cântarea Lui cea sfântă.
Cântarea este un mare dar dumnezeiesc. Este un dar din cer, lăsat nouă pe pământ pentru a ne înviora şi întări sufletele noastre în lupta şi-n suferinţa mântuirii noastre pe pământ. În lumea aceasta plină de necazuri şi de greutăţi, unde umblăm apăsaţi adeseori de greutatea firii noastre păcătoase şi pândiţi din toate părţile de primejdii şi de dureri, viaţa noastră ar fi neînchipuit de grea, dacă bunul nostru Tată ceresc nu ne-ar fi lăsat cântarea, acest dar sfânt şi dulce cu care viaţa noastră de pe pământ se mângâie, se îmbărbătează, se face fericită şi uşoară.
Cântarea a izvorât din iubire, căci, înainte de-a fi iubirea, cântarea nu era.
Iubirea de fiu o face pe mamă să cânte cu ochii înlăcrimaţi, uitând de somn şi de oboseală, privind la odorul legănat la sânul ei.
Iubirea de soţia lui îl face pe soţ să cânte cu sufletul plin de dor şi cu ochii adesea duşi spre unde este aşteptat el.
Iubirea de părinţi, iubirea de ţară, iubirea de lucrurile scumpe, gândul la comorile sufletului nostru ne face pe oricine să cântăm şi să căutăm alinul şi stâmpăra¬rea cântării.
Iar dacă iubirea faţă de aceste lucruri trecătoare l a putut face pe om să caute cu atâta sete sufletească izvoarele cântării, spre a-şi stâmpăra astfel inima care mereu îi tânjeşte de dor după ceea ce-i este drag, cum n-ar face asta, cu atât mai mult, inima credincioasă, care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi care tânjeşte de dor după El şi după curţile Casei Sale sfinte, după starea cu El, după starea în El, precum spune Psalmul 84? Psalmul acesta, 84, este în chip deosebit o cântare a unei inimi care tânjeşte de dor după Dumnezeu, după curţile Casei Sale, după locul unde locuieşte El, după dulcea prezenţă a Mântuitorului preaiubit şi după rămânerea pe totdeauna cu El.
Poporul nostru românesc este în chip minunat înzestrat de la Dumnezeu cu darul şi cu simţirea cântării. Parcă nici un alt popor de pe lume nu are un aşa mare dar al cântării şi o aşa mare dragoste de cântare ca acest popor. Cântecele lui din iubirea de soţ, de fii sau de părinţi, cântările lui de dor, de jale sau de bucurie, cântările pentru ţară, pentru libertate, pentru viaţă sunt parcă neîntrecute. Nici un alt popor parcă nu are atât de adânci şi de frumoase cântări. În cântările nici unui alt popor nu este atâta greutate de dor, de simţire, de frumuseţe. De aceea e de mirare un lucru: de ce oare cântarea duhovnicească era aşa de necunoscută la noi înainte de a veni Lucrarea duhovnicească a Oastei Domnului? Cum oare poporul nostru, care I-a înălţat lui Dumnezeu atâtea mănăstiri, atâtea biserici, atâtea troiţe minunate, cum oare nu I-a înălţat totuşi şi nişte cântări tot atât de multe şi de minunate pentru slava Lui? Cum oare – când, în istoria noastră atât de zbuciumată, am supravieţuit numai printr-un şir de minuni prin care grija şi puterea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi ne-a păstrat viaţa şi fiinţa – cum oare noi totuşi nu ne-am întrupat recunoştinţa faţă de Dumnezeu în nişte cântări tot atât de nemuritoare ca Suceviţa, ca Voroneţul, ca Putna, ca Argeşul, Cozia, Tismana şi celelalte?
A trebuit să vină omul lui Dumnezeu, Părintele Iosif Trifa, care, ca oarecând Moise în pustiu, să atingă inima poporului nostru cu toiagul dragostei lui Dumnezeu, pentru ca să înceapă să curgă, să ţâşnească şi să izvorască din ea izvoarele nesecate şi dulci ale unei cântări dumnezeieşti tot fără egal pe lume.
Astăzi – slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos! –, în frumosul grai românesc şi din profunda iubire a sufletului nostru faţă de Dumnezeu, au izvorât şi izvorăsc unele dintre cele mai dulci şi mai frumoase cântări de iubire şi de slavă, cu care-L laudă pe pământ mulţimi tot mai mari şi se adapă întinderi tot mai largi. Şi cântarea noastră sfântă umple undele cerului şi gurile pământului cu laudele şi mulţumirile către Dumnezeul părintelui şi binefăcătorului nostru al tuturor.
Astfel cântarea ne înveseleşte, ne îmbărbătează, ne înfrăţeşte şi ne înalţă pe toţi oamenii din orice neam, din orice loc, din orice crez, de orice limbă şi ne face să devenim una şi unul în El, peste toate despărţirile dintre noi.
Dar cântarea nu e numai un fior de bucurie sau un suspin de durere. Nu-i numai un vânt uşor care trece pe deasupra sufletului, aducându-i o mireasmă sau luând cu el o lacrimă. Cântarea duhovnicească este şi un adevăr, este şi un grai, este şi o meditaţie, o învăţătură, un conţinut. Cântarea duhovnicească este un cuvânt din Cuvântul lui Dumnezeu; o înţelepciune din înţelepciunea Lui; un adevăr din adevărul Său, pus sub forma poeziei şi a melodiei tocmai pentru a ne fi mai drag şi pentru a ne îndemna să nu-l uităm, să-l repetăm, pentru a lua mai bine seama la el şi pentru a-l reţine mai lesne, spre a ne strădui să ne pătrundem până-n adâncul fiinţei noastre de adevărul, de frumuseţea, de conţinutul, de puterea, de harul pus în el şi să-l trăim cu fapta şi cu adevărul în viaţa noastră.
Un adevăr spus în vorbe obişnuite este mai limpede, dar mai rece parcă şi mai greu de reţinut; pe când acelaşi adevăr spus în poezie este parcă ceva mai neclar poate, dar mult mai cald, mai dulce, mai uşor şi mai de neuitat. Dacă este însă foarte însemnat lucru să nu schimbăm nici o virgulă şi nici o literă, nici o părticică din adevărul spus în proză, în vorbele obişnuite – fiindcă orice schimbare, cât de mică, ciunteşte din adevăr şi ştirbeşte din înţelesul lui sfânt –, cu atât mai însemnat lucru este aceasta faţă de adevărul scris în poezie. Dacă în vorba obişnuită paguba venită dintr-o literă mai mult sau mai puţin este mare, apoi în poezie ceva scăzut sau ceva adăugat poate strica tot înţelesul şi poate pierde toată frumuseţea. Fiindcă poezia este o concentrare de conţinut; şi, din aceasta, orice iotă care lipseşte scade valoarea tuturor.
De aceea am stăruit cu atât mai mult către toţi cei care scriu şi care cântă o cântare a Domnului să fie cu cea mai mare băgare de seamă la ceea ce citesc sau la ceea ce cântă, [ca să redea] aşa cum este scris. Poate că niciunde nu este atât de însemnată porunca: „Ia seama cum citeşti, cum scrii!” (I Tim 4, 13). Căci un cuvânt spus greşit, o literă scrisă greşit poate schimba mult înţeles şi poate strica mult adevăr. Dacă a învăţa bine melodia unei cântări este un foarte însemnat lucru, atunci a rosti bine cuvintele ei este un lucru şi mai însemnat. Melodia trece pe lângă inimă ca un vânt cu mireasmă plăcută, dar cuvântul cade în inimă ca un grăunte. Şi el aduce rod. Spun acest lucru foarte apăsat, tot aşa cum am spus mereu şi mereu, după îndemnul sfântului scriitor din cuprinsul Sfintelor Scripturi, legând de neascultarea acestuia o osândă de aceeaşi greutate ca aceea din Apocalipsa 22, 18-19. Fiindcă toate cuvintele lui Dumnezeu au o valoare sfântă şi veşnică. Dar, cu cât aurul acestor cuvinte este mai puţin şi mai greu, cu atât preţul lui este mai mare şi mai scump.
Noi, scriind textul cântării la început, am căutat să l scriem cât mai fără greşeli. Dar, trecând prin multe mâini, fie din neştiinţa unora, fie din graba altora, când l-am auzit după aceea de la unii sau de la alţii, ne-au străpuns inima şi ne-au lovit urechile o mulţime de greşeli pe care le cântau fără să-şi dea seama cei ce le primiseră greşit; stricând astfel tot înţelesul şi făcând să nu se-aleagă cei care ascultau decât cu sunetele unei melodii care treceau pe lângă ureche, dar nu lăsau nimic în inimă.
Dacă unul adaugă sau scoate ceva, apoi altul iarăşi, e uşor de închipuit ce mai ajunge o cântare după ce trece pe la doi, trei de-aceştia. Mai sunt unii care îşi permit să modifice ei, cu de la sine putere, versete întregi, făcând – după priceperea sau nepriceperea lor – altele în locul acelora. Aceste cârpeli nepricepute sunt ca nişte petice urâte puse pe o haină curată şi frumoasă. E ca şi când un meşter bun, făcând o haină frumoasă pentru împăratul său, o încredinţează mai mul-tora s-o ducă până la el. Dar pe drum, fiecare, după slăbiciunea sau după părerea sa, caută să taie sau să cârpească, să pună şi el ceva acolo la haina aceea frumoasă, ca apoi să se laude c-a făcut şi el ceva. E uşor de-n¬chipuit cum va arăta această haină, frumoasă când¬va, atunci când va ajunge la capătul drumului ei pe la cei prin mâinile cărora a trecut.
Să nu mai fie aşa cu cântările noastre! Nu numai că este un lucru necinstit să scazi sau să adaugi ceva, să modifici sau să schimbi ceva cu de la tine putere, fără voia celui care a făcut o cântare; nu numai că este un lucru necinstit acesta, dar este un lucru rău şi vinovat. De aceea nimeni să nu scadă, să nu adauge şi să nu schimbe nimic. Să lase totul aşa cum a ieşit din mâna celui căruia Dumnezeu i-a insuflat această cântare la început. Ce s-ar fi ales din Cuvântul lui Dumnezeu, din psalmii minunaţi, dacă fiecare dintre cei pe la care au trecut aceste cântări mii şi mii de ani şi-ar fi îngăduit să schimbe ceva, să scoată sau să adauge el ceva? Poate că au fost oameni mult mai talentaţi şi ar fi putut adăuga ceva frumos. Dar lucrul acesta este necinstit pentru că de o muncă insuflată de Dumnezeu cuiva nu trebuie să se-atingă nimeni. Ea trebuie să rămână sfântă, aşa cum a fost insuflată de la început de Dumnezeu scriitorului sau cântăreţului căruia i-a fost dată de Sus.
Dacă cuiva nu-i place o parte din această cântare, nu trebuie s-o schimbe. Ea trebuie să rămână aşa cum a fost de la început. Nu are nimeni voie să facă acest lucru. Ori o primeşte întreagă, ori nu primeşte nimic. Să fie aceasta o lege sfântă, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, pentru toţi.
Ce-aţi zice de cântarea El vine iar, dacă aţi auzi-o pe o soră care o cântă că zice, bunăoară: „curând se stinge-al nostru har”, în loc de: „curând se stinge-al nostru jar”? În formă, e vorba numai de-o literă schimbată: în loc de „jar”, ea spune „har”. Dar în conţinut, ce mare greşeală este asta! Cum de nu se vede oare? Cum de nu se simte? Cum de nu-ndreaptă nimeni? Sau când un frate cântă: „Pot să treacă mulţi pe-alături / şi nici seamă să nu ţină, / pentru mine eşti, Iisuse, / scumpa inimii comoară”… în loc de „Lumină”. Şi-atâtea alte greşeli, mai mici sau mai mari… Cine aude aşa cântările, cum le va învăţa… şi cum le va cânta el mai departe, dacă şi el va fi ispitit să mai adauge partea lui de greşeală? De aceea trebuie bine scris şi bine citit orice cuvânt.
TRAIAN DORZ
Cântarea, ca meditaţie
Edit. Oastea Domnului, Sibiu, 2012
