O femeie credincioasă din com. Voia (jud. Hunedoarei) a povestit preotului său următoarea întâmplare aievea trăită de ea.
Două rudenii ale mele, doi bărbați, cu cari trăiesc la fel de bine. Și țin la ei, ca şi ei la mine, unul s’a fost făcut pocăit de cei lăpădați de sfânta noastră biserică, iar altul întrase în Oastea Domnului cea credincioasă bisericii.
Şi unul şi altul s’a dat în vorbe şi pe lângă mine, unul chemându-mă spre sectarii lui, celălalt spre Oastea Domnului.
Amândoi îmi vorbeau aproape la fel de frumos şi-mi arătau că aşa-i bine, cum ei cred.
Eu nu ştiam ce să fac. Le spuneam: Eu m’am botezat în legea asta a bisericii, mă țin de ea, nu mă schimb. Lăsați-mă în pace.
Dar atâta mă tot căinau şi unul şi altul de câte ori îi întâlneam, încât am început a mă ruga în toată seara la Maica Domnului să mă ajute şi să mă lumineze, că ce să fac? Încotro e bine să apuc?
Și după vre-o săptămână de rugăciuni, am avut un vis, în care îmi părea că, mergând eu aşa pe un câmp undeva, s’au apropiat de mine doi oameni, mie necunoscuti, şi s’a pus unul de-a dreapta și unul de-a stânga mea, așa ca să nu se vadă unul pe altul. Şi unul mă trăgea de mână spre el, celalalt spre el, şi mă îndemnau cu soapte: hai cu mine, celalalt: hai cu mine!…
Şi eu mă luptam cu ei să-mi dee pace, că nu-i cunosc cine-s! Şi părea că am obosit în luptă cu ei, de toată asudasem, şi atunci m’am trezit şi m’am văzut în patul meu şi am mulțumit lui Dumnezeu că nu m’am rătăcit.
Şi mi-au mai vorbit şi după asta cei doi oameni din sat, de mă durea capul neputându-mă hotără, şi le-am zis: Uite, şi în vis mi s’a arătat, că să nu merg nici într’o parte, nici în alta.
Şi iară m’am rugat de Maica Domnului să mă povățuiască ea.
Şi în curând am avut un alt vis, mai puternic. Iată cum.
Mi-se părea că mergeam pe un drum departe, drum larg și mare, necunoscut mie, şi drumul urca de la un loc, ca o pânză albă şi lată, pe un pept de deal în sus…
Şi când am început a urca drumul pe deal în sus, s’a apropiat de mine un călugăr, şi mă însoțea. Și spunându-i eu lupta din sufletul meu, nu ştiu cum s’a făcut, că am ajuns pe vârful unui munte retezat ca cu paloşul, neted, întins…
Şi m’a dus călugărul până la marginea acelui loc şes din vârful muntelui, şi odată s’a făcut înaintea noastră o vale jos la poalele muntelui. Și în valea aceea erau mii de oameni, bărbaţi şi femei, şi copii, şi toți fără mâni! Le lipseau mânile din umăr!
Şi mi-a zis călugărul:
>Vezi tu oamenii aceştia? Aceştia sunt morții de pe pământ, trecuți aici unde îşi aşteaptă judecata de la Domnul.
>Toți au ajuns aci fără mâni. Mânile le-au căzut când au trecut de pe lumea cealaltă în asta a lui Dumnezeu, şi le-au căzut mânile pentru că n’au voit să-și mai facă sfânta cruce cu ele!
Şi, zise femeea, m’am trezit spăriată. Și de atunci mi-a zburat din inimă orice îndoială: Maica Domnului mi-a arătat în vis, calea pe care să apuc! Vai de cei ce, ascultând de sectarii rătăciti, se lapăda de biserică şi de Sfânta Cruce!
În Dumineca cea mai apropiată m’am înscris în Oastea Domnulu, şi am pace în suflet şi-s fericită!…
din foaia ”Oastea Domnului” – supliment la foaia ”Lumina Satelor” – anul 1, nr. 44, 1930
