Ştii tu câţi sunt cei ce se roagă alăturea de tine când, spre ceruri, inima întreagă ţi-o nalţi, de sânge picurând? Ştii tu.

O, cerule-nstelat, ce tainic mărturiseşti pe Dumnezeu a’ Cărui frumuseţi şi-ntinderi le-arăţi şi le ascunzi mereu! O, soare strălucit şi falnic, ce minunat.

Cunoşti tu oare starea ta cea gata de pieire, trăind pierdut, făr-a avea nici gând de mântuire? O, de-ai cunoaşte şi-ai primi azi.

Osteneala mântuirii niciodată n-o-nceta: – cum e zelul muncii sfinte, nu-i nimic a Te-ajuta! Lacrimile rugăciunii nu ţi le usca nicicând, – nu.

În zadar se mai grăbeşte cel ce pleacă prea târziu, alergarea lui sfârşeşte cu un strigăt în pustiu. Pentru mântuirea ta, nu mai.

Ştii tu ce mare har ţi-arată Hristos chemându-te la El? – Cu slava cea mai preacurată te poţi încununa astfel! Ştii tu ce-amar.

Chinul pocăinţei tale fie-atât de zbuciumat cât să nu fi-avut mai tare nici vreo poftă spre păcat. Căci dacă tu n-ai spre Domnul.

Am cu păcatul un război ne-nduplecat şi sângeros şi, până-n Ziua mea de-Apoi, lupt între el şi-ntre Hristos. Când rădăcina vechii firi strecoară.