Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CE CÂŞTIGĂM DIN UNIREA CU DUMNEZEU ŞI CU FRAŢII (VII)

CE CÂŞTIGĂM DIN UNIREA CU DUMNEZEU ŞI CU FRAŢII (VII)

CE CÂŞTIGĂM DIN UNIREA CU DUMNEZEU ŞI CU FRAŢII (VII)

În revista ortodoxă «Telegraful român», numărul din 15 ianuarie 1984, articolul intitulat „Sf. Ioan Botezătorul – Mărturia lui despre Iisus”, sub semnătura Părintelui Vasile, se încheia astfel: „Oare s-a încheiat datoria şi bucuria de a-L mărturisi pe Iisus în lume? Desigur că nu! Orice creştin botezat în numele Sfintei Treimi devine un mărturisitor al lui Hristos în lume, el devine prin botez un mădular al Trupului Tainic al lui Hristos care este Biserica. Datoria de căpetenie a noastră este de a da mărturie despre Hristos în faţa oamenilor, mărturie prin cuvintele şi faptele noastre, mărturie prin toată purtarea noastră în lume. Aşa să ne purtăm, ca, văzând oamenii faptele noastre, să-L preamărească pe Dumnezeu”.

Pe temeiul acesta al mărturisirii lui Hristos de către orice creştin botezat în numele Sfintei Treimi, vom arăta aici că, în Biserica noastră Ortodoxă, până la anul 1450, înainte de căderea Constantinopolului, a existat «Misiunea Ortodoxă», formată din preoţi şi mireni cunoscători ai Sfintei Scripturi şi împlinitori cu fapta, voluntariat duhovnicesc. La 1 ianuarie 1923, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi oblăduirea Mitropo-litului Nicolae Bălan al Ardealului, a luat fiinţă Oastea Domnului, Asociaţie Misionară Ortodoxă, formată din preoţi şi mireni, voluntariat duhovnicesc. Prin acest voluntariat se leagă trecutul de prezent şi viitor. Nu vom vorbi aici despre felul şi împrejurările şi cum a luat fiinţă, ci ne vom mărgini să spunem despre calităţile duhovniceşti ce trebuie să-l însoţească pe mărturisitorul lui Hristos în această lucrare, pentru a fi în adevăr şi destoinic în lucrul său.

În Sfântul Cuvânt, la Faptele Apostolilor, cap. 18, înce-pând cu versetul 23, întâlnim pe Apolo din Alexandria venit la Efes, în sinagogă, spre a învăţa pe oameni calea Domnului. Ce calităţi avea Apolo? Avea darul vorbirii. Era tare în Scripturi. Era învăţat în ce priveşte calea Domnului. Avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Iisus, vorbea cu îndrăzneală în Sinagogă. Aquila şi Priscila, familie de credincioşi devotaţi Domnului Iisus, auzindu-l,    n-au rămas impresionaţi de focul dragostei lui, ci l-au luat la ei, i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu şi au scris scrisori către fraţi pentru a fi primit. Sf. Ap. Pavel, în Epistolele sale, scria fraţilor din diferite localităţi pe cine să primească şi pe cine să nu primească. Se vede clar că şi atunci, în vremea creştinismului primar, şi mai apoi, de-a lungul istoriei, existau pântece leneşe, împotrivitori, dez-binători şi profitori de trai nemuncit, hoţi… Zice Sf. Pavel cu amărăciune: „Dima din dragostea pentru lumea de acum m-a părăsit…” (II Tim 4, 10). Alexandru Căldărarul mi-a făcut mult rău (cf. v. 14); „sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura” (II Tim 2, 17) şi multe altele.

Sf. Pavel scria şi despre lucrătorii harnici şi cinstiţi, cerând fraţilor să-i primească bine. Iar despre acei ce fac rău îi îndeamnă să se ferească de ei. Cine primeşte pe lucrătorul rău face răul cel mai mare adunării, apoi individului. Adunării, pentru că, alipindu-se de el şi descoperindu-i-se faptele sau ereziile, rămân îndureraţi şi dezamăgiţi; iar individul, deschi-zându-i-se o uşă, se va lăuda pe sine şi nu se va pocăi, şi va îndrepta privirile multora spre alt Isus, rătăcindu-i.

Înainte ca să actualizăm acestea, ne vom folosi şi de următoarea învăţătură a Domnului Iisus: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi  du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino de-ţi adu darul” (Mt 5, 23-24). Pentru ca jertfa mărturisirii tale să fie primită înaintea lui Dumnezeu, se cere să ai pace cu Dumnezeu, încuviinţarea Bisericii Lui, binecuvântare de la El, pace cu fraţii şi cu toţi oamenii.

Mărturisitorii Adevărului sunt călăuze spre Hristos-Domnul. Există şi călăuze oarbe, de aceea adevărul trebuie să strălucească, iar orbii să fie îndepărtaţi dacă nu vor să fie vindecaţi. Pentru înduhovnicirea adunării se cere ca îndru-mătorii să fie sfinţi, curaţi, plini de Duhul Sfânt, smeriţi, blânzi şi nefăţarnici. În caz contrar, adunarea va fi păgubită, fiind formală, fără duh şi fără viaţă duhovnicească, evan-ghelizarea lipsită de putere şi de har.

Potrivit cu Sfânta Scriptură şi învăţătura de la Oastea Domnului, îndrumătorul sau mărturisitorul adunărilor frăţeşti să îndeplinească următoarele:

– să fie plin de Duhul Domnului şi de viaţă duhov-nicească;

– să fie cunoscător al Sfintelor Scripturi, să nu aducă învăţături străine de Evanghelia Domnului Iisus, învăţate sau auzite de la diferiţi terţi;

– să nu se laude;

– să nu umble după câştig;

– să cunoască învăţătura Bisericii Ortodoxe şi să nu se abată de la ea. Să nu aducă învăţături sau explicaţii în afara dogmelor ei. Dacă nu le cunoaşte în aprofunzime, să nu deschidă subiecte pe care nu le-ar putea dezvolta în felul acesta bisericesc. Nimeni nu greşeşte vorbind oricât de aspru împotriva păcatului, a consecinţelor lui, sau oricât ar vorbi de frumos despre Domnul Iisus, despre Jertfa, Moartea şi Învierea Lui, despre darurile Crucii şi harul Mântuirii ce le primim în dar. Vorbind despre har şi mântuire, despre darurile Crucii la care se adaugă experienţa personală cu Hristos, nu se poate greşi. Că, de fapt, ce este Oastea Domnului? Aflarea şi vestirea lui Iisus Cel Răstignit şi Înviat din morţi ca să dea lumii viaţă veşnică;

– să cunoască învăţătura de la Oastea Domnului.

În partea a doua, îndrumătorul şi mărturisitorul adunărilor mai trebuie:

– să aibă consimţământul fraţilor din adunarea sau loca-litatea sa. Dacă nu sunt fraţi ostaşi în localitatea sa, consimţământul şi-l vor da fraţii din localitatea cea mai apropiată, unde acesta frecventează ca mădular viu al adunării. Faptul că în localitatea sa nu sunt fraţi ostaşi poate fi dovada grăitoare a slăbiciunilor sale . El va fi un slăbănog dacă adunarea din localitatea sa nu dă mărturii bune. Inac-tivitatea în localitatea sa va dovedi falsitatea lucrării sale.

Adunarea de fraţi care primeşte un lucrător venit din altă parte, fără să aibă consimţământul fraţilor din adunarea aceluia se face părtaşă păcatelor lui în cazul când acesta este certat cu adunarea sa care l-a mustrat pentru păcatele săvârşite şi nu se pocăieşte. Primindu-l, i se deschide o uşă de găzduire care-l va determina, prin lucrarea diavolului, să continue în păcatul personal, comun, în dezbinarea cu adunarea din localitatea sa.

Fiecare frate, fie chiar şi misionar, trebuie să aparţină ca mădular viu adunării din localitatea sa şi să lucreze potrivit cu talantul încredinţat lui, cu chemarea sa, căci omul este schimbător şi nu cunoşti scopul venirii sale, după cum citim: Nu zice «Bun venit!» oricărui duh, ca să nu plângi cu amar, dezamăgit, când culegi roada lui.

În partea a treia, îndrumătorul sau mărturisitorul trebuie să aibă şi să poarte cu el pe oriunde merge o viaţă ireproşabilă. „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea (cu atât mai mult bătrâneţea), ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie” (I Tim 4, 12).

Normele de viaţă creştină scrise pe paginile Sfintelor Scripturi sunt de aceeaşi covârşitoare însemnătate pentru toate veacurile, deci şi pentru noi, cei de astăzi, şi pentru viitor.

Am scris acestea fiind consemnate la Sfaturile Frăţeşti pe Ţară în anii trecuţi, iar astăzi puţini din cei ce-au hotărât acestea mai sunt în viaţă. Fiind unul dintre cei rămaşi, am scris aceasta ca o îndrumare şi luare-aminte la cele spuse de Mântuitorul că în vremile din urmă mulţi prooroci mincinoşi se vor ivi, ca venind în Numele Lui, dar să nu-i credem (cf. Mt 24, 4).

Cine vrea să facă slujba împăcării sufletelor cu Dumnezeu prin Evanghelia păcii şi dragostei Lui s-o facă mai întâi cu sine.  Să se împace el cu Dumnezeu şi cu semenii lui, apoi să-şi aducă darul, căci nici un har nu se primeşte înaintea iertării păcatelor.

Doamne Iisuse, ajută-ne să păstrăm unirea credinţei, cugetul curat, ca să nu ne cuprindă întunericul şi să fim lepădaţi!

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *