Ce fierbinte e iubirea
care cântă-n mine,
ce adânc şi-nalt e focul
dorului de Tine –
arde-mi inima şi glasul dorul după Tine!
Ne-ncetat îmi ud cu lacrimi
pâinea mea amară
şi mi-adorm în flăcări gândul
seară după seară –
cu iubirea Ta mă mângâi – seară după seară.
O, de-aş fi-ntr-un munte singur,
numai eu cu Tine,
sau în larg de ape unde
nimeni nu-i cu mine –
să nu fie să m-audă nimeni lângă mine.
Ţi-aş striga de-adânc din suflet
nu ştiu cum iubirea
care-mi nalţă şi-mi lumină
viaţa şi simţirea –
fericindu-mi fără margini viaţa şi simţirea.
Însă nu sunt nici în munte,
nici în larg de apă,
sunt legat de ani şi-n ziduri
harul Tău m-adapă –
pâinea Dragostei mă ţine, harul Tău m-adapă.
Pân-la ultima suflare,
vreau a mea trăire
s-o-nalţ către Tine-un tainic
cântec de iubire –
dulce, negrăit de dulce cântec de iubire.
Şi să trec cu el pe buze
apa morţii lată,
să Ţi-l cânt apoi în ceruri
veşnicia toată –
pentru veşnica-Ţi iubire, veşnicia toată
Cântarea Cântărilor mele / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
