1. Domnul meu şi Dumnezeul meu,
păcatul acesta amar, arzător şi ascuns
a trebuit să-l ispăşesc în cei mai chinuiţi ani ai mei,
2. aşteptând şi cerşind
la Poarta Frumoasă a Templului Tău,
în nădejdea trecerii Tale pe lângă mine.
3. I-am cunoscut pe Petru şi Ioan din copilăria lor şi a noastră.
Singuri ei îmi erau prietenii mei adevăraţi.
4. Credinţa unuia şi dragostea celuilalt mi-au fost marile mele bucurii adevărate şi, în prietenia lor, am cunoscut prietenia Ta.
5. Drumurile cu ei au fost căile mele luminoase şi rugăciunile noastre împreună au adus peste grădina mea vântul de miazăzi,
6. care făcea să-mi picure miresmele ei cereşti, pentru Tine, răpindu-mi duhul până în al treilea cer.
7. O, Petru şi Ioan, de câte ori, apoi, aţi trecut şi voi, în timpul anilor mei amari, pe lângă poarta unde zăcea inima mea oloagă şi aştepta, cerşind, sufletul meu căzut…
8. O, Petru şi Ioan, o, credinţa şi iubirea mea, de câte ori am aşteptat eu – cu respiraţia oprită, cu buzele arse, cu ochii topiţi – să vă opriţi şi să aveţi un strop de milă de mine, de sufletul meu, de casa mamei mele…
9. O, prieteni ai inimii mele, care mergeţi cu Domnul meu, de ce m-aţi părăsit până chiar şi voi, cei doi, de parcă nu m-aţi fi cunoscut nici voi niciodată?
10. De ce-L duceţi pe Domnul meu numai cu voi şi nu‑L aduceţi şi pe cărările ce treceau pe la durerea mea?
11. De ce nu L-aţi lăsat să intre şi aici, în întunericul singurătăţii zdrobitoare în care zăcea toată fiinţa mea, cerşind un strop de milă,
12. cu cea mai cumplită dintre dureri: aceea care nu poate striga?
13. O, Ioan şi Petru –
în mulţimea care vă înconjoară şi în care eram şi eu, din copilăria noastră, alături
– nu aţi băgat voi de seamă că eu nu mai sunt?
14. La mesele unde ospătam noi cândva atât de fericiţi, împreună cu Prietenul Tinereţii noastre, şi unde vă eram şi eu alături cu toată fiinţa mea nelipsită,
– cum se poate oare să nu fi văzut voi, de atâta vreme, lipsa mea?
15. La ascultarea Cuvântului Sfânt, unde eram întotdeauna în rândurile dintâi, cu toată fiinţa mea radiind de bucuriile lăuntrice,
16. încurajându-vă înflăcărarea cu toată strălucirea ochilor mei vii şi înlăcrimaţi – cum aţi putut oare să nu vedeţi că eu nu mai sunt?
17. Aţi uitat oare până şi voi totul,
atât de puţin preţ aveam şi în ochii voştri?
18. O, nenorocitul de mine,
cine îmi va mai putea auzi oare
strigătul asurzitor şi cumplit al celei mai mari dintre toate durerile de pe lume
– aceea care nu are cui se mărturisi?
19. Strig: Fratele meu,
– căci Prietenul meu, nu mai îndrăznesc!
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
