Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CEI DINTÂI CREŞTINI

CEI DINTÂI CREŞTINI

CEI DINTÂI CREŞTINI

Capitolele de la 1 la 3 din Faptele Apostolilor cuprind o parte din tematica istoriei întemeierii Bisericii Creştine. În aceste capitole observăm următoarele idei generale:

  1. Domnul Iisus pregăteşte pe urmaşii Săi, Apostolii, în vederea întemeierii Bisericii Creştine, le dă ultimele porunci, din mijlocul lor; pe când îi învăţa, Se înalţă la ceruri, se face alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Domnul Slavei.
  2. Se întemeiază Biserica din Ierusalim în ziua Cincize-cimii, ca urmare a Pogorârii Duhului Sfânt după cuvântarea catehetică a Sf. Ap. Petru, când se adresa mulţimii care veni-se mânată de zgomotele şi sunetele puternice ale vârtejului şi focului cu limbi ca de foc, pentru că mulţimea aceasta avea să fie martoră peste veacuri la tot ce se petrecea. Oriunde se citesc aceste capitole se spune şi despre acea mulţime mare de suflete care a văzut şi a auzit.
  3. Biserica din Ierusalim se dezvoltă, se întăreşte, şi are ca temei unirea într-un singur cuget, o inimă, o simţire şi un gând, fiecare contribuind cu daruri, cu prezenţa sa, nelipsind nici unul de la întrunirile lor liturgice şi de cateheză.

În Noul Testament sunt două cuvinte care des se întâlnesc şi adesea fac obiectul multor discuţii. Aceste două cuvinte se numesc semne şi minuni.

Mântuitorul vorbeşte despre hristoşii mincinoşi şi despre proorocii mincinoşi, care la vremea sfârşitului vor face „semne mari şi minuni mari, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mt 24, 24). Acelaşi lucru stă scris şi la Sf. Evanghelie după Marcu, la cap. 13, v. 22. Când un slujbaş împărătesc Îl ruga pe Mântuitorul să-i vindece fiul bolnav, El i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi” (In 4, 48).

Proorocul Ioil, la cap. 2, 30-31 şi în reluare la Fapte 2, 20, ne spune că înainte ca să vină Ziua Domnului, ziua cea mare şi înfricoşată, se vor vedea semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge.

Sf. Ap. Pavel vorbeşte despre aducerea neamurilor la ascultare de Domnul prin Cuvânt, fapte neprihănite, prin puterea semnelor şi a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 15, 18-19). Şi ne va spune despre descoperirile sale, despre strălucirea acelor descoperiri. Şi nu se laudă decât cu slăbiciunile sale, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în el (cf. II Cor 11, 30; 12, 1-10).

Prin urmare, sunt semne şi minuni care se vor face prin mijlocirea hristoşilor mincinoşi şi a proorocilor mincinoşi, cu puterea satanei, cu scopul ca să înşele şi să îndepărteze pe oameni de la adevăr la minciună. Antihristul, omul fărăde-legii, va face şi el semne şi minuni ca să ducă pe oameni în rătăcire (cf. II Tes 2).

Sunt şi alte semne şi minuni care, prin Duhul Sfânt, însoţesc vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, lucrarea de răs-pândire a Evangheliei. Şi vor mai fi şi semne şi minuni în ceruri şi pe pământ, care vor vesti venirea zilei celei mari.

Ce erau semnele pentru Apostolii Domnului şi pentru Bise-rica Primară? Erau dovezi văzute prin care se probează sau se adevereşte că Apostolii sunt trimişi de Dumnezeu, împuterniciţi şi înzestraţi cu puteri de a săvârşi fapte mai presus de fire. Semnele vin să completeze ceea ce oamenii văzuseră şi simţiseră când au văzut steaua luminoasă şi neobişnuită ce s-a arătat la Naşterea Mântuitorului, a corului de îngeri auzit, a Pogorârii Duhului Sfânt în chipul firesc al porumbelului, a limbilor de foc, a glasului ce le vorbea din cer. Aceste semne aveau să-i înso-ţească pe cei dintâi creştini, care sunt socotiţi stâlpi şi temelie.

Ce erau minunile?

Minunile erau fapte ce se săvârşeau cu puteri supranaturale, cu Duhul Domnului, care produc uimire asupra celui care le vede, ca şi asupra celui pentru care s-a săvârşit minunea. Cei  ce-l cunoscuseră pe ologul vindecat care cerşea la „Poarta Fru-moasă” a Templului s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră (cf. Fapte 3, 1-11).

Semne şi minuni sunt denumiri ale aceloraşi fapte mai presus de fire săvârşite cu ajutorul puterii dumnezeieşti, cu scopul religios moral, cu deosebire că semnele arată mai mult partea externă, iar minunile exprimă mai mult partea internă a lucrării de uimire şi chiar de înfricoşare.

Semnele şi minunile se pot cuprinde într-un singur cuvânt, şi anume: puteri divine, care sunt acte mai presus de fire săvârşite de puteri divine. După terminologia Bibliei, le vom numi semnele unui apostol (cf. II Cor 12, 12). Rezultatul dovezii apostolului erau: morţii înviaţi, orbii vindecaţi, le-proşii curăţiţi, demonii alungaţi, bolnavii fiziceşte şi sufle-teşte vindecaţi. Şi unii şi alţii, toţi se vindecau prin puterea credinţei care ardea ca flacăra.

Zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Mare este puterea rugăciu-nii… Eu vorbesc despre o rugăciune nu plină de nepăsare, ci de cea făcută cu stăruinţă, cu suflet îndurerat, cu mintea foarte încordată”.

Şi astăzi se fac vindecări, semne şi minuni în Numele scump al Domnului Iisus. Dar nu prea sunt ochi care să le vadă, urechi să le audă, şi căutare unde se află ele în locurile adânci ale smereniei.

Tatăl meu era un om al rugăciunii. Se ruga cu timp şi fără timp. Am văzut cu ochii mei multe din rugăciunile lui împlinite, până şi ploaia oprindu-se din revărsarea ei. Cine nu ştie măcar din auzite despre cruzimea porcilor sălbatici? Odată, rătăcind prin pădure până seara, a fost nevoit să petreacă noaptea acolo. Şi-a făcut un culcuş din frunze uscate, s-a încredinţat în purtarea de grijă a Domnului, rugându-se, apoi a adormit. Dimineaţa, în jurul lui erau numai urme de mistreţi, care nu l-au atins; şi Domnul a făcut ca nici să nu-i simtă. Altădată, veneau spre el în mare goană o haită de lupi. Plin de groază s-a aruncat în genunchi, rugându-se cu voce tare. Şi Dumnezeu Căruia necurmat se ruga l-a izbăvit. Când s-a ridicat de pe genunchi, lupii fugiseră.

Am fost martor la vindecări. Un caz recent m-a uimit. Mama soacră avea răni grele corporale, ce n-au putut fi vindecate cu cele mai recomandate medicamente date de medici şi s-au vindecat cu puterea rugăciunii, după indicaţiile Sfântului Iacov: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unde cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5, 14). „Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă va fi făcut păcate îi vor fi iertate” (cf. v. 15). Am chemat preoţii Bisericii şi, în urma Sf. Maslu, rănile au fost vindecate.

Apostolii primesc porunca tămăduirilor prin puterea ce au primit-o de la Domnul Iisus (cf. Mt 10, 8; In 14, 12-13; Fapte 3, 15-17).

Astăzi, tămăduirile se fac prin puterea rugăciunii (cf. Iac 5, 15-17).

După minunea săvârşită cu vindecarea ologului din naştere (cf. Fapte 3), numărul creştinilor din Ierusalim s-a ridicat la cinci mii de suflete (cf. Fapte 4, 4). Prin semne şi minuni se dovedea mulţimii dumnezeirea noii religii, cauză a înaintării creştinis-mului din ce în ce mai mult (cf. v. 14). Toţi apostolii erau la fel de împuterniciţi şi întăriţi, nici unul nu era mai mare. Toţi erau împodobiţi, prin Duhul, de har şi harisme, erau toţi într-un cuget, o simţire, o inimă şi un gând (cf Fapte 2, 44).

În pridvorul zis al lui Solomon, unde mulţi veneau să se adăpostească de ploaie, veneau învăţători ai Legii să înveţe mulţimile (cf. In 10, 23; 5, 2; fapte 3, 11), veneau vânzătorii (cf In 2, 15-17), poate că veneau aici şi cei excluşi (cf. In 16, 2-9, 22; Mt 10, 7), veneau şi apostolii Domnului ca să înveţe Cuvântul Adevărului şi să vindece pe bolnavi. Poporul era ataşat lor, numai conducătorii iudeilor nu se alipeau de ei. Au pus mâna pe Apostoli şi i-au pus sub pază (cf. Fapte 4).

Marii preoţi, Ana şi Caiafa, cei care-L judecaseră pe Domnul Iisus Hristos (cf. In 18, 13), n-au învăţat nimic din cele petrecute cu Cel judecat de ei şi condamnat la moarte, în Numele Căruia, în văzul lor, se făceau vindecări, minuni şi semne; nu se temeau de Dumnezeu cel Înviat şi Care, prin Apostolii Săi, actualiza tot ce făcuse El; nu se temeau de Cel a Cărui Înviere cu multă slavă o umbriseră plătind bani grei, pentru a minţi. În loc să se teamă de mari consecinţe, se asociază cu saducheii, cu arhiereii, formând partidul preoţesc aristocratic al iudeilor (cf. Fapte 4, 6). Aceştia respectau doar textul Legii (cf. Fapte 5, 33-34). Apostolii sunt închişi, dar un înger al Domnului i-a scos din temniţă şi i-a trimis în Templu să grăiască Cuvântul Domnului (cf. Fapte 5, 17-20).

Minunea are dublu scop şi efect religios-moral şi anume:

  1. Ca apostolii să dobândească, în harul pătimirii pentru Hristos, mai multă putere şi curaj, ca să predice Evanghelia mântuirii cu mai mult zel.
  2. Ca poporul ce se alipise de ei să-şi întărească convin-gerea că încrederea lor în harul divin nu este zadarnică, să creadă în divinitatea noii religii, că Domnul Dumnezeu era cu ei după promisiunea Sa (cf. Mt 28, 20), să nu se ruşineze, ci să se încreadă deplin în El (II Tim 1, 12).

Obiectul cuvântărilor creştine rostite de Sfinţii Apostoli, în mare, atingeau următoarele teme:

  • răspândirea cuvintelor vieţii veşnice (cf. Fapte 13, 25-27);
  • mântuirea şi viaţa prin Domnul Iisus Hristos, Cel care de bunăvoie S-a lăsat să fie batjocorit, chinuit, jertfit şi omorât, dar a înviat cu multă slavă pentru noi şi a noastră mântuire. Prin Moartea şi Învierea Sa, crezând Lui, suntem trecuţi din moarte la viaţă, de pe pământ, la cer (cf. Col 2, 12-13);
  • cuvintele vieţii veşnice sunt învăţătura despre mântu-ire, care se dobândeşte prin harul lui Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune (cf. Fapte 3, 15; Iac 2, 22). Domnul Iisus fiind Mântuitorul nostru, este şi viaţa noastră prin înviere la Slava veşnică (cf. In 14, 6; Col 2, 9; Fapte 4, 12).

Apostolii împlinesc cu dragă inimă porunca primită de la înger: „Grăiţi poporului, în public, cu curaj şi multă îndrăz-neală” (Fapte 5, 20). Aici, în Templu a învăţat Iisus (cf. Lc 2, 47-48). Aici au învăţat apostolii, aici se cade să rămânem, în mijlocul acestei mulţimi, care cu vorba şi prezenţa sunt în Biserica Nou-Testamentală, dar cu inima şi cu viaţa sunt departe de realitatea mărturisirii, de Adevăr.

Am prezentat în rezumat o mică parte a începutului, în care se arată puterea făcătoare de minuni prin Sfinţii Apostoli, zelul lor de a predica învăţătura Domnului Iisus, elanul cu care poporul se alipea de învăţătura cea nouă, iar de altă parte, sentimentele de ură ale conducătorilor religioşi ai iudeilor din vremea aceea, care declanşează persecuţii împo-triva Apostolilor şi a noii religii propovăduită de ei.

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!