Cei trei pierduţi şi aflaţi: fiul, oaia şi drahma

Să vedem acum în ce se aseamănă şi în ce se deosebesc aceste trei pilde.

Toate aceste pilde se aseamănă una cu alta într-un punct: cei pierduţi sunt căutaţi şi mare bucurie se face pentru aflarea lor. Fiul e primit cu braţele deschise şi cu ospăţ de bucurie, ca unul ce „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. Păstorul ridică pe umerii săi oaia cea pierdută, bucurându-se, şi cheamă prietenii săi, zicându-le: Bucura­ţi‑vă că am aflat oaia cea pierdută! Aşişderea, şi femeia se bucură cu vecinele sale de aflarea drahmei. Adică la toţi cei trei pierduţi se potriveşte un lucru: ei sunt în pierzare, ei sunt căutaţi şi bucurie mare se face pentru aflarea şi mântuirea lor.

Este însă o deosebire între felul cum sunt aflaţi cei trei pierduţi. Fiul s-a întors el singur din calea pierzării, oaia a strigat după ajutor, pe când drahma… ea n-a făcut şi n-a putut face nimic pentru a­flarea ei. A­ceste trei pilde ne închi­puie pe noi oa­menii, închi­puie mân­tuirea noas­tră sufle­tească. Într-una din cele trei stări sun­tem şi noi. Ca fiul cel pierdut, poa­te am ajuns şi noi un­deva departe în că­ile pierzării. Ca oa­ia cea pierdută, poa­te ne-am rătăcit şi noi în pustiul păcatelor şi ne-am agăţat în spinii fărădelegilor. Ca drahma, poate că zăcem şi noi în murdăria şi întunericul patimilor şi păcatelor.

Cei trei pierduţi din Evanghelie se pot asemăna cu trei feluri de bolnavi. Fiul cel pierdut este bolnavul care încă mai poate umbla pe picioarele lui, poate el singur să meargă la doctor. Oaia cea pierdută este bolnavul ce nu mai poate umbla, boala l-a doborât la pat. Tot ceea ce poate face este să ceară ajutor, să cheme doctorul. Drahma cea pierdută este bolnavul ajuns la hotarul pierzării, este bolnavul care şi-a pierdut orice nădejde de viaţă.

Într-una din aces­te trei stări se află şi viaţa noastră cea su­fletească. Boala cea sufletească poate că nu ne-a doborât încă jos, mai putem merge cu ea la doctor… Sau poate că păcatul ne-a doborât; nu mai pu­tem face nimic, decât să che­măm doctorul. Şi ia­răşi, poate că boala păcatului a ajuns atât de departe, încât ne-a luat orice putere, ne-a stins graiul şi ne-a pus în faţa morţii şi pieirii sufleteşti. Însă, oricât de pierduţi am fi, oricât de bolnavi şi ticăloşi cu sufletul am fi, cele trei pilde din Evanghelie ne aduc o veste minunată, o veste scumpă şi dulce: noi putem scăpa din starea grozavă în care ne-a adus păcatul. Tatăl Ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise… Fiul Său cel Sfânt ne caută… Cerul stă gata să ne dea iertare şi să se bucure de mântuirea noastră.

O, ce veste scumpă şi dulce ne aduc cele trei pilde! Ele vestesc în lume dragostea şi iubirea Tatălui Ceresc. Până la sfârşitul veacurilor ele vor vesti în lume cântecul cel dulce al dragostei creştine. Ele vor răsuna neîncetat ca un cântec dulce, vestind între păcătoşii pământului dragostea şi iubirea Tatălui Ceresc. Ele vor vesti până la sfârşitul veacurilor o făgăduinţă scumpă şi dulce: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă de veci“. Aceste trei pilde ar trebui lipite pe toţi pereţii, pe străzi, pe case… Prin toate locurile de pierzare… Pe tot locul pe unde se îmbolnăvesc şi mor suflete… Ele ar trebui mai ales să fie întipărite în inima fiecărui om. Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu primesc dragostea lui Dumnezeu, nu-L primesc pe Cel ce a venit anume să şteargă păcatele lor: pe Iisus Mântuitorul.

Dragă cititorule! Poate şi tu eşti în una dintre cele trei stări ale pieirii sufleteşti. Dar, oricât de pierdut şi păcătos ai fi, nu dispera. Mântuirea este lângă tine. Un singur lucru se cere de la tine: să-ţi simţi starea grozavă în care te afli şi să doreşti mântuire.

Dragă cititorule! Ca fiul cel pierdut, poate şi tu eşti undeva departe pe calea fărădelegilor. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din această cale a morţii şi te întoarce „acasă“. Tatăl Ceresc te aşteaptă cu iertare şi îm­brăţişare sfântă. Braţele Lui stau totdeauna deschise pentru iertarea şi primirea ta.

Ca oaia cea pierdută, poate şi tu zaci undeva bolnav, agăţat în spinii păcatelor. Iisus, Păstorul cel bun te caută. O chemare dulce prin munţi şi văi se aude. E glasul Lui care te cheamă pe tine. Să strigi, atât se cere de la tine, strigă să te audă şi să te scape.

Ca drahma din pildă, şi tu te-ai ticăloşit de tot, nu mai poţi face nimic. Te calcă în picioare patimile şi păcatele, te-a o­logit păcatul, dar nici atunci nu dis­pera; cre­de în Cel ce a venit să dea orbilor ve­dere, ro­­bilor li­bertate, mor­­ţilor viaţă. Crede şi te încre­de din tot sufle­tul tău în Cel ce a mu­rit pe Crucea Gol­go­tei pen­tru tine şi pentru scăparea ta.

Rugăciune

Preabunule Doamne! Eu sunt fiul cel pierdut care am ieşit din casa poruncilor Tale şi mi-am risipit averea ce mi‑ai dat-o… Eu sunt oaia cea nebună care am ieşit din turmă şi m-am rătăcit şi rănit în fărădelegi… Eu sunt drahma ce zac călcată în picioare de patimi şi fărădelegi. Am mers din rău în mai rău. Am fost bolnav şi n-am alergat la Tine, Doctorul sufletului meu. Boala m-a doborât şi nu Te-am chemat. Acum zac fără nici o putere… Graiul mi s-a stins… Întunericul m-a copleşit… Răul m-a acoperit… Groapa pieirii mele sufleteşti stă deschisă în faţa mea.

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Tu singur mă poţi scăpa din această grozavă pierzare. Fie-Ţi milă de mine, preabunule Doamne. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl Ceresc… Ridică-mă în braţele Tale ca pe o oaie bolnavă şi rătăcită… Ridică-mă ca pe drahma cea pierdută în fărădelegi. Eu sunt bolnav şi nu pot face nimic. Caută-mă, preabunule Doam­ne, află-mă şi mă ridică din pierzare.

Preot Iosif Trifa, din ”Din pildele Mântuitorului”
– Ed. a 5-a. – Sibiu: Oastea Domnului, 2000