Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie”. Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă, ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu prieteni răi… Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: „Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?” Grozavă este această rupere!
O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi, cei care – prin păcatele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc.
Ah, ce grozavă este această rupere! Sunt multe nenorociri în lumea asta. Eu însă zic că nu este decât o singură nenorocire adevărată: ruperea legăturii cu Tatăl Ceresc!
Peste mine au dat multe nenorociri: am pierdut pe mama, am pierdut soţia, trei copii; dar eu nu mă tem decât de o singură nenorocire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi rupă păcatul legătura cu El. Omul e făcut să trăiască în legătură ne-curmată de ascultare şi iubire cu Dumnezeu, Făcătorul său. De la începutul până la gătatul Scripturilor răsună neîncetat chemarea şi strigarea Dumnezeirii să nu rupă omul această legătură. De la început până la gătat se vede şi aplecarea omului de a rupe această legătură şi se vede şi silinţa satanei de a strica această legătură.
Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu! Ah, ce lucru grozav este un om ce trăieşte fără Dumnezeu în lume! Şi, vai, este lumea plină de astfel de oameni!
În trei clase s-ar putea împărţi oamenii, în ceea ce priveşte legătura lor cu Dumnezeu:
1. În clasa întâi stă mulţimea necredincioşilor, mulţimea celor mulţi, mulţi, care n-au nici o legătură cu Dumnezeu. Singura lor întâlnire cu Dumnezeu a fost Taina Sfântului Botez; singura mărturie despre legătura lor cu Dumnezeu este matricola botezaţilor (dar la ce poate folosi această mărturie?). Aceştia trăiesc în „slobozenia” diavolului. Sărmanii! Aceştia nu cunosc „casa părintească” a Tatălui ceresc, pentru că n-au gustat niciodată din ea. Ei râd când le spui despre dulceaţa din ea. Ei râd când le spui despre dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.
2. În clasa a doua este mulţimea celor ce-şi închipuie că legătura cu Tatăl ceresc se poate ţine cu fel de fel de minciuni şi forme goale. Sunt atâţia şi atâţia oameni care se roagă – aşa, în graba mare – seara şi dimineaţa, lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiesc fără Dumnezeu. Eu mă gândesc cu câtă uşurinţă rostesc oamenii rugăciunea „Tatăl nostru”. Îl numesc pe Dumnezeu Tată, dar nu ascultă de El. Îl agrăiesc Tată, dar nu sunt „acasă” la El şi nici nu umblă să se întoarcă, stăruind în păcate. Toată ziua fac unii oameni voia diavolului, iar seara rostesc în galopul gurii „Tatăl nostru”. Aici încap asprele cuvinte ale Mântuitorului: „Ce-Mi ziceţi Mie: „Doamne, Doamne” şi nu faceţi voia Mea?”(Lc 6, 46).
Am amintit aceste lucruri să nu creadă cineva că fiii pierduţi sunt numai cei ce-şi topesc averea sufletească şi trupească în chefuri, beţii, desfrânări şi alte păcate răsunătoare. O, nu! Fiu pierdut este tot omul cel ca-re nu are o legătură vie şi lucrătoare cu Tatălceresc.
A avea o legătură adevărată cu Dumnezeu, a fi un adevărat copil al lui Dumnezeu înseamnă să trăieşti o viaţă legată clipă declipă cu El, cu cerul, cu veşnicia… Înseamnă să trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. O, ce viaţă dulce şi scumpă este aceasta! Câţi însă o trăiesc?
Fiul cel pierdut a rupt legătura cu tatăl său pentru că îi trebuia „libertate”… Voia să fie liber… Voia să trăiască de capul său. Tatăl său putea să-l ţină cu puterea acasă, putea să nu-i dea nici partea de avere, căci, după legea lui Moise, feciorul avea drept la partea sa de avere numai în cazul când se căsătorea. Dar – în iubirea lui de tată – i-a dat şi libertate şi i-a dat şi partea sa de avere. Nu voia să-l ţină cu puterea acasă, ca într-un arest.
Tatăl ceresc ne-ar putea ţine şi pe noi cu puterea în „casa” Lui; în ascultare de El. Ne-ar putea opri de la păcat. Dar, în acest caz, am avea o mântuire silită; o mântuire fără nici un preţ. Ni s-ar lua şi libertatea voinţei. Dumnezeu nu se atinge de libertatea voinţei. Numai cât această libertate trebuie folosită bine. „Toate îmi sunt slobode – zice Apostolul Pavel – dar nu toate de folos” (I Cor 10, 23).
Un dar mare şi scump este libertatea, dar şi foarte gingaş. Chiar şi libertatea cea lumească este un dar foarte gingaş. Vorbeşte despre libertate unor oameni mai nepricepuţi, şi ei se vor duce să jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei libertatea este un fel de „sloboadă”, un fel de slobozire a apelor. Aşa e şi cu libertatea cea su-fletească. Ea este bună numai în cadrele legilor cereşti; e bună numai până când rămâne sub controlul şi ascultarea Tatăl ceresc.
Fiul cel pierdut dorea o libertate afară de casa tatălui său, afară de ochii lui şi controlul lui. O aşa „libertate” sufletească le place şi oamenilor de azi. Le trebuie „libertate” să se îmbete, să înjure şi să facă toate păcatele.
Un pictor l-a desenat pe fiul cel pierdut părăsind casa tatălui său călare pe un cal zburdalnic. Potrivită icoană, căci aşa este şi„libertatea” păcătoşilor: un „cal fără frâu” (Iac. 3, 3). Cei păcătoşi aleargă în galop pe căile pierzării „ca şi calul şi catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 10).
Ce lucru gingaş este libertatea cea sufletească!
Un mare învăţat creştin zice: „La drept vorbind, omul nici n-are slobozenie, cum îşi închipuie el. Dacă nu-l cârmuieşte Dumnezeu, fără doar şi poate, îl cârmuieşte satana. Omul e cârmuit ori de Domnul, ori de diavolul, aşa după cum face voia unuia sau a celuilalt…
”Învăţatul se pare că are toată dreptatea. Eu citesc mult în Scriptură şi am observat un lucru. De câte ori omul s-a ridicat şi şi-a bătut pieptul, strigând: „Eu sunt liber, fac ce vreau…”, de atâtea ori, îndată l-a înhăţat satana în cursa păcatului. N-a păţit oare şi Adam aşa? Voia să fie complet „liber” şi a căzut în cea mai ruşinoasă robie a lui satana.
Lauda omului: „fac ce vreau…”, tradusă în româneşte, înseamnă că face diavolul ce vrea el.
Libertate adevărată este numai în casa Tatălui ceresc: în ascultare de El şi de poruncile Lui. Libertatea, aşa cum o înţelege lumea de azi, este o ruşinoasă robie la diavolul.
Libertatea cea adevărată este aceea pe care ne-a câştigat-o scumpul nostru Mântuitor cu Jertfa Lui cea Sfântă. Iisus ne-a eliberat din jugul cel ruşinos al robiei lui satana. „Hristos ne-a izbăvit, ca să fim slobozi… Să rămânem dar tari în această libertate; să nu ne plecăm iarăşi sub jugul robiei” (Gal 5, 1).
Însă, vai, cei mai mulţi creştini „au căzut din această libertate” (II Ptr 2, 20), rupând legătura cu Tatăl ceresc.
Ce lucru grozav este ruperea legăturii cu Tatăl ceresc! Această rupere este începutul pierzării sufleteşti. Dar să luăm aminte că tot aici este şi începutul mântuirii sufleteşti.
Primul pas al mântuirii sufleteşti tocmai acesta este: să-ţi dai seama ce fel de legătură ai tu cu Dumnezeu, cu Tatăl ceresc. Să te retragi în cămara sufletului tău şi să te întrebi: „Oare cum stau eu faţă de Dumnezeu? Oare mă pot înfăţişa înaintea Lui ca un copil ascultător al Lui?”…Începutul mântuirii nu stă în ocoşeli de acestea: „Fac ce pot şi pentru suflet, mă silesc să-mi fac şi datoria de creştin…”, ci stă în întrebarea categorică, precisă: Eşti tu într-o legătură vie şi necurmată cu Tatăl ceresc, ori eşti într-o legătură stricată? Eşti tu „acasă”, ori eşti dus de „acasă”?… Trăieşti în ascultare de Tatăl ceresc, ca un copil ascultător al Lui, ori ai ieşit din această ascultare?
Fratele meu! Eu pun în faţa ta întrebarea: Eşti tu „acasă” ori eşti dus de „acasă”? Fă-ţi tu singur socoata!
Părintele Iosif Trifa
din volumul „Fiul cel pierdut”
