din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Chimindia – august 1979
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Programul nostru trebuie să se-mplinească. Şi va trebui, peste câteva clipe, să mergem pentru ceea ce trebuie să facem şi unde suntem aşteptaţi.
Aş fi dorit din toată inima aici, unde avem un moment aşa de impresionant, aşa de minunat şi unde sunt atâtea suflete pe care le iubim atât de mult… atâţia ochi în care nu putem privi fără lacrimi… Nu ştiu cum… toată viaţa noastră am cunoscut aceste două mari şi minunate condiţii de la Dumnezeu; am avut aceste două mari lucruri în viaţa noastră: dragostea şi lacrimile… Cum am moştenit de la părinţii noştri: şi-n cele mai luminoase zile, poate că ochii noştri, de prea multă lumină, au fost mereu plini de lacrimi… Şi-n cele mai întunecate nopţi, poate că ochii noştri, de prea mult întuneric, au avut numai lacrimi…
Noi mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat dragostea fără lacrimi, nici lacrimile fără dragoste… Lui ne rugăm mereu pentru aceste două mari şi minunate daruri. Pentru că vai de cei care nu pot iubi şi vai de cei care nu pot plânge. În cele mai fericite clipe, noi n-am putut să ne sărutăm de lacrimi. În cele mai îndurerate clipe, noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate acestea.
Da, pentru că s-a vorbit aşa de frumos despre semnificaţia nunţii şi despre ceea ce Dumnezeu întemeiază, în primul rând, printr-o unire de tineri: familia, ne-am gândit mereu la cele trei mari înţelesuri ale acestui cuvânt: familia.
Trupeşte, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învăţat şi ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinţii care ne-au născut. Şi, în orice fel s-ar fi purtat ei faţă de noi, sufletele noastre le vor fi până-n mormânt recunoscătoare. Avem această datorie înscrisă de Dumnezeu în sufletele noastre. Şi nimeni nu poate să şteargă aceste imagini scumpe pentru noi. [Şi] când ajung bătrâni şi împovăraţi, aceste două capete care au străjuit lângă leagănul nostru trebuie să fie pentru noi cele mai scumpe feţe de pe pământ. Şi sunt! Şi nici mormintele lor să nu le uităm. Chiar dacă nu toţi şi chiar dacă nu totdeauna am fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu ceea ce ar fi trebuit să primim de la aceste două fiinţe ca şi care altele pe pământ, pentru noi, nu mai sunt. Noi totdeauna le vom fi recunoscători, pentru că Tatăl nostru cel din cer, Mântuitorul nostru Preaiubit, în Sfântul Său Cuvânt, ne-a scris cu litere de foc pe sufletele noastre şi pe cerul nostru datoria aceasta: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să fii fericit şi să trăieşti multe zile pe pământ”. Porunca aceasta rămâne pentru noi o poruncă veşnică. Şi, chiar dacă s-ar întâmpla – cum sunt destule cazuri – când copiii n-au putut să vadă în casa lor şi-n familia lor, cu adevărat, astfel de feţe scumpe, dacă ei L-au cunoscut pe Dumnezeu, din dragostea de Dumnezeu, îi vor iubi până la sfârşit pe acei faţă de care sunt datori.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
