Oastea Domnului

Chinurile sufleteşti pe care le are păcătosul în adâncul iadului

În multe locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte despre pe­deapsa şi chinurile păcătoşilor în iad. Însuşi Mântuitorul a spus răspicat că pe cei păcătoşi, pe cei care stăruie în ne­păsare şi în ticăloşie sufletească, îi aşteaptă pedeapsa ia­dului. „Pedeapsă veşnică” numeşte Mântuitorul această pe­deapsă (Mt 25, 46).

În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv, Mântuitorul a spus răspicat că păcătoşii trec într-un loc de chinuri cumplite (Lc 16, 19-31). Acest loc e numit şi „întu­nericul cel din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 25, 30).

Scripturile spun că chinurile iadului sunt groaznice şi grozave. Chi­nurile acestea sunt de două feluri: chinuri trupeşti şi chinuri sufleteşti. În chinurile iadului vor lua parte şi simţurile tru­peşti ale omului. Cu trupul a păcătuit omul, cu trupul îşi va lua şi pedeapsa cuvenită.

Eu însă socot că cele mai cumplite chinuri ale iadului sunt cele sufleteşti.

Aceste chinuri ale iadului se văd şi în chipul următor. În mijlocul acestor chinuri stă Ion, omul cel nesocotit, cu care ne-am ocupat în paginile dinainte. A stăruit până la sfârşit în nepăsare şi în ticăloşie sufletească şi acum iată ce fel de răsplată l-a a­juns! A ajuns în „focul care nu se stinge nici­odată”… A ajuns în cumplitele chinuri ale iadului. În faţa lui o ceată de diavoli rânjesc plini de bucurie, îşi bat joc de suferinţele lui şi îl a­rată cu dege­tul. Ion îi cu­noaşte. Sunt cei care i‑au şoptit în lume „să-şi trăiască viaţa în desfă­tări”… Sunt cei care i-au şoptit că nu este o altă viaţă din­colo de mormânt… Sunt cei care îi  şopteau că nu este rai şi iad, iar acum – după ce l-au prins în ghearele lor – îşi bat joc de el şi râd de suferinţele lui. Ion înţelege acum to­tul, dar acum e prea târziu, e prea târziu. În toate părţile se vede înconjurat de întuneric, de foc şi osândă.

Dar iată, sus, în zare, se iveşte un nor luminos. Păcătosul tresare înfiorat. I se arată o vedenie. Vede în zare darurile Domnului, darurile mântuirii sufleteşti pe care el, până era în viaţă, le-a nesocotit, le-a respins şi le-a batjocorit. Un glas sinistru îi strigă mereu mustrarea: „Iată darurile mântuirii pe care tu le-ai respins!… Iată Crucea Domnului Care a stat me­reu în faţa ta cu braţele deschise, chemându-te să-ţi dea ier­tare şi viaţă… Iată Sângele Celui Care a murit ca să te scape pe tine din moarte şi pieire sufletească! Iată dragostea Lui, iată bunătatea Lui! Tu însă ai nesocotit mereu aceste da­ruri, le-ai respins şi le-ai batjocorit, iar acum te chinuieşti aici… O Carte a avut Dumnezeu pe pământ, o Carte – Sfânta Scriptură – prin care a voit să-ţi vorbească despre El şi despre planurile Lui; prin care a voit să-ţi arate planul mântuirii tale sufleteşti, dar tu nici habar n-ai avut de această Carte… A fost plină lumea de darul şi îndurarea lui Dumnezeu. A fost plină lumea de darurile Duhului Sfânt şi de chemările mântuirii sufleteşti, dar tu, nesocotitule, pe toate le-ai res­pins… Pentru o clipă de patimi şi plăceri te chinuieşti acum o veşnicie!”

Păcătosul înţelege mustrarea. O simte cum îl roade me­reu în suflet ca „viermele care nu doarme”. El strigă îngrozit şi disperat: „Vai mie, nesocotitul şi nebunul de mine, ce dar mare am respins!… Vai mie, în ce cumplită orbie şi ne­bunie sufletească am trăit!” Păcătosul înţelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu… Darurile Domnului i se arată acum nu spre mântuire, ci ca o teribilă mustrare su­fletească. Această mustrare este mai grea decât chinurile cele trupeşti ale iadului.

Eu socot că se stăruie prea mult asupra chinurilor tru­peşti din iad şi prea puţin asupra celor sufleteşti. Era o vre­me când predicatorii se întreceau să arate grozavele chinuri trupeşti ale iadului.

Un poet din Italia, Dante, a scris o carte întreagă despre fioroasele chinuri ale iadului. Ici îl arată pe unul fierbând în căldare, dincolo, pe altul spânzurat de limbă – şi alte nesfârşite chinuri. Dar eu socot că cele mai grozave chi­nuri ale iadului vor fi cele sufleteşti. Pedeapsa cea mai fio­roasă a iadului va fi teribila mustrare sufletească pe care o vor avea cei păcătoşi, pentru că şi-au pierdut sufletul şi viaţa veşnică, pentru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care li s‑au îmbiat în această lume.

Într-o iarnă, am fost cu daruri de Crăciun într-o temniţă. Am stat de vorbă cu cei osândiţi şi am căutat să aflu câte ceva şi despre starea lor cea sufletească. Un ucigaş îmi spunea că nu-l doare temniţa, ci mai ales mustrarea sufletească de care nu poate scăpa nici­­cum. O omorâse, la beţie, pe soţia lui şi spu­nea că îi vede mereu chipul ca o fioroasă mustrare de care nu poate scăpa nicicum. Zi şi noapte îl urmăreşte vede­nia acestei groaznice fapte. Am mai văzut un ucigaş care se predase de bunăvoie justiţiei. Spunea că mus­trarea su­fletească l-a adus aici, ca să-şi ia pedeapsa.

În temniţă am aflat că chinurile mustrării sufleteşti sunt mai mari decât întunericul şi mizeria temniţei. Cain a avut o temniţă mai grea decât toate temniţele din lume: mustrarea sufletească îl purta „pri­beag şi fugar pe pământ” (Fac 4, 14).

Aşa e şi pedeapsa iadului. Cele mai teribile chinuri ale iadului sunt cele sufleteşti, sunt mustrările sufleteşti ce lu­crează cu putere în cei care ajung acolo. În lumea asta se mai poate încă înăbuşi mustrarea cea sufletească.

Sunt destui păcătoşi care păcătuiesc cu toată liniştea: fură, omoară, desfrânează fără să aibă nici un fel de mus­trare sufletească. Păcătuind şi azi şi mâine, glasul mustrării sufleteşti amuţeşte în ei. Însă în cealaltă lume, în iad, glasul mustrării sufleteşti se trezeşte cu o putere grozavă… El nu se mai poate înăbuşi, ci lucrează veşnic.

O veşnicie întreagă îi chinuie pe păcătoşi mustrarea su­fletească pentru că şi-au cheltuit viaţa în zadar, pentru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care li s-au îmbiat în această lume. Această teribilă mustrare este „viermele ce nu doarme“, de care vorbeşte Scriptura.

Eu socot că iadul va fi plin nu atât de tânguirile celor arşi de flăcările focului, ci mai ales de tânguirea celor mustraţi de conştiinţa lor că n-au primit iertarea şi bunătatea lui Dumne­zeu care li s-a arătat când erau în viaţă…

Va fi plin iadul de tânguiri ca acestea: „Vai nouă, pierdu­ţilor, căci ni s-a îmbiat viaţa, şi noi am ales moartea! Ni s-a îmbiat binecuvântarea, şi noi am ales blestemul… Ni s-a îm­biat iertarea, şi noi am ales osânda… De atâtea ori ne-a che­mat Tatăl Ceresc, şi noi nu L-am ascultat! A fost plină lu­mea de darurile Crucii, de darurile iertării şi iubirii lui Dum­nezeu, şi noi nu le-am primit… Vai, nouă, pierduţilor!“

Unii s-au aflat să zică (îndemnaţi de şoaptele dia­volului): chinurile iadului sunt în contrazicere cu iubirea lui Dumne­zeu, căci Dumnezeu este iubire şi iertare. Dar aşa ar fi dacă în faţa păcătoşilor n-ar sta mereu în lumea aceasta Crucea şi Jertfa Mântuitorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin scump Sângele Lui…

De când e această lume, nu s-a auzit o veste mai mare, mai măreaţă şi mai minunată decât a­ceasta că Dumnezeu, Fă­cătorul cerului şi al pământului, Şi-a dat pe Însuşi Fiul Său ca să moară moarte cumplită pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru mântuirea noastră. Pe cât de măreaţă şi sfântă este aceas­tă veste, pe atât de cumplită trebuie să fie pe­deapsa şi mustrarea sufletească a celor care n-au primit acest dar.

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Tu ai aşezat în lăun­trul meu un tribunal, o judecătorie care mă mustră când pă­cătuiesc şi mă laudă când fac voia Ta. Acest tribunal este cu­noştinţa binelui şi răului. Însă păcatul şi păcătuirea, încetul cu încetul, înăbuşe glasul acestui tribunal. Ajută-mă, Doamne, să-mi pot păstra această judecătorie trează şi lucrătoare.

Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor, trezeşte în mine neîncetat cunoştinţa păcatului… Trezeşte în mine o  înfricoşată mustrare sufletească pentru păcate. Ajută-mă să simt această mustrare sufletească până când sunt în viaţă. Căci trezirea din cealaltă lume nu-mi mai poate ajuta nimic, ci ea îmi va fi de pedeapsă şi osândă veşnică. Ajută-mi, Duhule Sfinte, să mă trezesc din păcate în această viaţă, ca să scap de înfricoşata mustrare şi pedeapsă sufletească din cealaltă lume. Amin.

Pr. Iosif  Trifa – “Oglinda inimii omului” – Editura Oastea Domnului, Sibiu