În ultima jumătate a secolului al XIX-lea, filozofii au analizat libertatea în raport cu tendinţele subiectivităţii umane: voinţa, pasiunea, raţiunea sau tendinţa prereflexivă spre transcendenţă, spre autodepăşire.
Schopenhauer a ajuns să nege libertatea, întrucât a susţinut că voinţa însăşi e, într-un fel, comandată de propria sa natură şi structură. Dacă în precedentul sistem eram privaţi de a ne manifesta conform propriei voinţe şi gândiri, actualmente beneficiem de libertatea de-a recunoaşte şi susţine că şi noi, exceptând minoritatea ce o reprezintă ateii, avem un Dumnezeu, ca şi celelalte popoare care Îl recunosc pe Acesta sub diferite forme.
Documentele istorice au dovedit că, şi în formarea poporului român şi a limbii române, creştinismul a avut un rol important. Din Sud, din Imperiu, a ajuns în fosta provincie nord-dunăreană tipul de cruce cu monograma lui Hristos, ca în descoperirea de la Biertan, specifică pentru perioada de domnie a Împăratului Constantin. Izvoarele epigrafice, descoperite în Ulpia Traiana Sarmisegetusa, atestau „Închinarea către Dumnezeul Etern“, iar în anul 313, d. Hr., Împăratul Constantin cel Mare acorda libertate de cult creştinismului.
Dumnezeu nu se poate confunda cu pământul, cu apa, cu cerul sau cu astrele; El este Creatorul lor.
Benedict Spinoza afirma că, în afară de Dumnezeu, nu poate exista şi nu poate fi concepută altă substanţă. Morala religioasă se întemeiază pe ideea că Dumnezeu este izvorul şi garantul normelor noastre morale.
La Aristotel, Dumnezeu exista în mod necesar, şi, fiind necesar, El era identificat cu binele, neavând întindere şi neputând a se divide. Omul trebuie să-şi strunească voinţa, întrucât aceasta să nu-i poată depăşi judecăţile pe care intelectul i le înfăţişează în chip limpede şi distinct.
René Descartes Îl concepe pe Dumnezeu ca pe un garant al adevărului. Cum adevărul este o perfecţie, el nu poate proveni de la om, care, pe ansamblu, e imperfect şi îşi are sursa într-o Fiinţă perfectă, adică în Dumnezeu.
Blaise Pascal îşi propune să caute argumente raţionale în favoarea existenţei dumnezeieşti; omul care va fi credincios, cinstit, recunoscător, sincer şi drept va câştiga „o infinitate de vieţi nesfârşit de fericite“; unele avantaje, cum ar fi faptul că omul devine mai cinstit, sunt verificabile, pentru că aparţin vieţii reale.
Într-o religie raţională, credinţa e posibilă numai datorită atributelor raţionale acordate divinităţii şi e înţeleasă ca o convingere cristalizată în concepte clare şi opusă simplului sentiment.
Rudolf Otto pleacă de la accepţia lui Dumnezeu ca fiind ceva mai presus de orice creatură şi de aceea conchide că nu poate fi cunoscut prin concept, mister ce poate fi exprimat prin sentimentele noastre, ci în primul rând prin sentimentul unui „mysterium tremendum“ (taină înfricoşătoare). Fiecare om are o conştiinţă şi se consideră observat de un judecător interior care veghează asupra legii şi faţă de care omul are respect şi teamă.
Potrivit lui Kant, existenţa lui Dumnezeu nu ni se impune ca o existenţă reală, pentru că Îl gândim nu prin raţiunea teoretică, unde se pune problema conţinutului real al conceptului, ci prin raţiunea practică, unde Dumnezeu apare ca principiu subiectiv.
Ideea de Dumnezeu devine un principiu, ca şi religia în general, al judecării datoriilor noastre morale ca porunci divine. Trebuie să avem convingerea că viaţa umană îşi realizează posibilităţile în măsura în care e religioasă. Reactualizând istoria sacră şi imitând comportamentul divin, omul se situează aproape de zei, într-o realitate semnificativă.
Credinţa în Dumnezeu a fost leagănul moral al tuturor luptătorilor, vitejilor şi revoluţionarilor poporului român, veacuri la rând. Pentru a rămâne o amintire vie în inimile urmaşilor, dar şi din devotament şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, marii voievozi au ridicat mănăstiri, unde să ne rugăm pentru pace şi pentru binele omenirii, unde să-L cântăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu. Cu credinţa în Dumnezeu, cu Numele Domnului pe buze, cu Sfânta Cruce în suflete, s-au purtat bătălii, s-au dus războaie de apărare, s-au înfăptuit uniri, s-au încheiat tratate de pace.
Acum, când dispunem, în sfârşit, de libertatea mult-dorită, acum, când nu ni se mai dictează în cine şi în ce să credem, să ne rugăm să fim iertaţi pentru faptul că n-am avut tăria să susţinem omniprezenţa lui Dumnezeu, Care, de fapt, nu-i doar o idee, ci El este, există pur şi simplu, e real.
Măcar acum să recunoaştem că ne e teamă de El şi, mai ales, că avem nevoie de El, „căci prin har am fost mântuiţi, prin credinţă“. Să recunoaştem că Domnul Iisus a murit pe Cruce, Şi-a vărsat sângele, ca să plătească preţul pentru păcatele noastre şi a înviat din morţi, ca să ne facă vii.
Şi, pentru că EL E CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA, să ne rugăm cu toţii, măcar acum, în ceasul al unsprezecelea, să fim ajutaţi în încercarea noastră de a fi mai buni unii cu alţii, mai înţelegători, să ne iubim, dar să nu-L uităm pe Dumnezeu-Tatăl, să-L purtăm în inimi şi să-L iubim aşa cum ne-a iubit şi ne iubeşte El pe noi.
Cristina-Maria POPESCU – Drăgăşani, Vâlcea
