– Eu cred, spuse Vasile, un om cu principii conservatoare, că trebuie să vorbim cu precauţie despre asemenea lucruri. Sunt şi eu de acord că trebuie să ne tămăduim trăind în Biserică; dar nu credeţi că există primejdia să tăgăduim temelia Ortodoxiei, care este credinţa ? Când susţinem că Ortodoxia este un tratament vindecător şi o ştiinţă, nu credeţi că există primejdia să trecem cu vederea credinţa ?
– Se poate să apară unele primejdii. Depinde cum privim tămăduirea şi cum privim credinţa.
Cred că ar trebui să mă explic. Prin tămăduire, mulţi înţeleg for mularea caracterului şi comportamentului social, adică plasează tămăduirea într-o atmosferă moralizatoare. Ne ducem la preot şi spunem: „Părinte, am furat”. Iar el răspunde: „Pe viitor să nu mai furi…” E şi acesta un procedeu. Dar tratamentul vindecător al Bisericii nu se isprăveşte aici. Sau, iarăşi, mulţi încearcă să devină buni nefăcând păcate în chip exterior, având virtuţi, însă dispreţuiesc Predania ortodoxă.
– Deci cu alte cuvinte, ce este tămăduirea ? Cum o înţelegeţi ?
– O să ajungem şi la tămăduire. Dar vă rog: să nu schimbăm subiectul. Discutam dacă se poate accepta sau nu folosirea expresiei „Ortodoxia este un tratament vindecător şi o ştiinţă”. Deci când vorbim de tămăduire, însă desprinzând-o de Descoperirea dumnezeiască şi de Predania ortodoxă, riscăm, desigur, să o schimbăm. Şi mai este o primejdie care pândeşte peste tot. Este posibil să vorbim despre credinţă în chip cu totul abstract; să înţelegem prin ea câteva principii raţionale şi obiective pe care trebuie să le primim în mod logic, crezând că aceasta este mântuirea.
Astfel trăiesc teologii care lucrează în chip intelectual şi de aceea atâţia oameni vorbesc astăzi despre teologia academică. După părerea mea, tratamentul nu se poate desprinde de credinţa ortodoxă, căci unul presupune existenţa celeilalte. Aş vrea să analizez ceva mai mult aceste lucruri.
Termenul ortodoxie este alcătuit din două cuvinte: orthi (adevărat, drept) şi doxa. Doxa înseamnă credinţa, învăţătură şi slavă. Cele două cuvinte se leagă strâns unul cu celălalt. Dreapta învăţătură despre Dumnezeu înseamnă adevărată şi dreaptă slăvire a lui Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu este abstract, atunci rugăciunea către acel Dumnezeu este abstractă. Dacă Dumnezeu este personal, atunci rugăciunea dobândeşte un chip personal. Dumnezeu a descoperit adevărata credinţă,adevărata învăţătură. Spunem deci că învăţătura despre Dumnezeu şi toate cele ce ţin de mântuirea omului sunt Descoperirea lui Dumnezeu, iar nu descoperire omenească.
Totuşi Dumnezeu a descoperit adevărul unui popor care fusese pregătit. Iuda, frateleDomnului, fă-ţişează acest lucru foarte bine, spunând: „Rugându-vă să staţi vitejeşte pentru credinţa aceea care odată s-a dat sfinţilor” (Iuda 1, 3)- în acest loc, ca şi în multe altele asemănătoare, estevădit că Dumnezeu Se descoperă pe Sine sfinţilor – adică poporului care a ajuns la o anumită treaptăde creştere duhovnicească, ce-l face în stare să poată primi Descoperirea dumnezeiască. Sfinţii Apostoli au fost întâi vindecaţi, apoi au primit Descoperirea. Iar ei au împărtăşit Descoperirea fiilor duhovniceşti, nu doar prin învăţătură, ci în primul rând făcându-i să se nască din nou du-hovniceşte, în chip tainic. Noi primim dogmele şi rânduielile, altfel spus, primim credinţa descoperită şi rămânem în Biserică spre a fi tămăduiţi. Căci credinţa este, pe de o parte, Descoperire dumnezeiască pentru cei curăţiţi şi tămăduiţi, iar pe de altă parte, este calea cea dreaptă spre a ajunge la tămăduire, pentru cei care au ales să urmeze „calea”.
va urma
din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia
