Crin iubit ce suferi multa
spinilor rãnire,
ca sã poţi pãstra curatã
alba ta sfinţire
rabdã totul, dar pãstreazã-ţi
alba ta sfinţire.
Duhurile fãrdelegii
toate se frãmântã
sã-ntineze cu-a lor gânduri
faţa ta cea sfântã
dar tu ţine-ţi în luminã
faţa ta cea sfântã.
Desfrânatul duh al lumii
cautã sã te-nvingã
vãlul alb sã ţi-l destrame
candela sã-ţi stingã,
dar tu luptã sã nu poatã
candela sã-ţi stingã.
Mii de mâini întunecate
împrejur s-adunã
sã rãpeascã şi sã rupã
scumpa ta cununã
dar tu luptã sã nu-ţi rupã
scumpa ta cununã.
Doar puţin… şi-o sã sfârşeascã
toate-ntr-o clipitã,
Sfântul Mire-o sã-ţi arate
Faţa Lui Slãvitã
şi-atunci toate-o sã le şteargã
Faţa Lui Slãvitã.
Iar apoi, vecia-ntreagã
îţi va fi rãsplatã
c-ai rãbdat, pãstrând în toate
dragostea-I curatã
pentru El pãstrându-ţi faţa
dragostei curatã.
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
