Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cu inima se crede spre dreptate…

Cu inima se crede spre dreptate…

Cu inima se crede spre dreptate…

Cuvânt la Apostolul Duminicii a 5-a după Rusalii, a celor doi demonizaţi din Gadara (Mt 8, 28-34; 9, 1), de la Romani 10, 1-10

 Ne aflăm dinaintea unei a doua părţi de lectură paulină legată de dreptatea lui Dumnezeu şi roada ei, sfinţenia, în vieţile noastre. În Duminica trecută, am văzut în ce mod îndreptăţirea noastră, căutarea dreptăţii noastre cu orice preţ – uneori chiar al trădării credinţei în Dumnezeu – ne înrobeşte. O simţim în viaţa de zi cu zi. Cum? Priviţi, dacă nu aţi trecut chiar voi prin astfel de stări, cum ne tulburăm când vrem să dovedim câte ceva. Când vrem să avem dreptate. Când ni se cere, stresant, să facem dovadă fie de competenţa noastră, fie de capacitatea noastră de a trăi în acord cu cine ştie ce exigenţe umilitoare. În Hristos suntem chemaţi întru smerirea noastră. Întru cele ale lumii ni se fac boante aripile demnităţii cu neiertătoarea lamă zimţată a umilirii. Aspră lamă peste sufletul nostru. Trece uneori să ne taie din dorinţa trăirii Bisericii – s-a simţit adânc la vremea pandemiei –, din bucuria de a-ţi vedea copiii în siguranţa unei şcoli care refuză alienarea la tot soiul de mizerii morale. S-a tot vorbit de corupţie, de corupţi ori coruptabilitate, dar niciodată nu s-a recunoscut public că o adâncă rană de corupţie o hăcuie în trupul social ambalarea în lege a tot soiul de aberaţii. Unele împotriva moralei. Altele împotriva anatomiei fizice. Altele şi împotriva moralei şi a evidenţei anatomice.

Sfântul Pavel ne aduce mereu aminte că niciodată nu a fost altfel. Cu inima, zice el, se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Nu. Nu dreptăţile şi îndreptăţirile noastre puse sub auspiciile unui adevăr colocvial sunt cele despre care vorbeşte Sfântul Apostol. Dovada? Evanghelia ce este citită în Duminica aceasta. Diavolii din Gadara mărturisesc: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29). Mincinosul mărturiseşte, dar nu este mărturia despre care spune Sf. Ap. Pavel că se fundamentează pe mărturia cea din adânc a inimii. Dracii mint. Nu venise mai devreme Domnul. Căci El era încă din veci. Nu a fost un timp în care El să nu fi fost. Şi numele teologice adăuCuvânt la Apostolul Duminicii a 5-a după Rusalii, a celor doi demonizaţi din Gadara (Mt 8, 28-34; 9, 1), de la Romani 10, 1-10 gate pretinsei nedumeriri nu-l face apostol pe drac. Ci doar linguşitor. Căci imediat, în următoarea respiraţie, aruncă ideea că Domnul a venit să-i chinuiască. Nimic mai fals. Dracii se chinuie singuri! Îşi sunt loruşi chin. Dovada? Capătă ieşirea din oameni şi se aruncă în porci şi din turma acelora se aruncă în mare, pier în apă (Matei 8, 32). Mărturia lor, care pare bine închegată, se vădeşte falsă, rodeşte în îndreptăţirea dracilor de a se arunca în apă. Unii exegeţi văd aici efectul apei Botezului asupra mincinoşilor şi minciunii lor. Alţii văd bunătatea Domnului, răbdarea şi îndelunga Sa răbdare. Eu zic că aruncarea lor în apă dovedeşte şi multa prostie ce însoţeşte minciuna. Finalitatea ei în moarte. Li se transmite şi gadarenilor parte din reacţia dracilor. Înfricoşarea nu naşte mărturie. Numai cine nu a trăit libertatea de a muri pentru Hristos nu înţelege că înfricoşarea, torturarea firii, tensionarea şi umilirea inimii omului nu naşte mărturisitori, ci înspăimântaţi fără glas. Ori cu voci răguşite de ura ce freamătă înlăuntrul fricosului.

De aceea Sfinţii Bisericii au aşezat cele două texte să se sprijine unul pe celălalt. Înţelegerea lor se întretaie în inima noastră. Învierea Domnului este aceea care dă sens mărturisirii şi credinţa în această Înviere dă sens deplin credinţei ce animă inima. Fără Învierea Domnului, dracii aproape că aveau dreptate. În lumina Învierii se vede frica şi debusolarea lor totală. De frică nu scapă, ci pier. Opusul pieirii lor este învierea noastră, strict animată de Învierea lui Hristos. Trebuie înţeles aici şi un adânc mai luminos al credinţei. E nevoie de o inimă bună ca să Se aşeze Hristos în credinţă. O inimă care nu receptează cu frică toate tertipurile a tot soiul de „mărturisiri”. E inima de carne despre care spune profetul că este înviată de Duhul Sfânt în detrimentul celei de piatră, în care înţepenise poporul. Inima mărturisitoare, vindecată de sclerokardia dezbinării şi umilirii adevărului de dragul unor dreptăţi trecătoare. Din cuvintele Sfântului Apostol vom fi judecaţi. Gura mărturiseşte spre mântuire. Dar mărturisirea se agoniseşte în adâncul de har al inimii. Prin răbdare şi smerire. Luând aminte la drama îndrăciţilor din Gadara, sloboziţi de Domnul. Şi la tragedia gadarenilor, care-L alungă pe eliberatorul concetăţenilor lor. E un simplu joc? Nu. Nici nu pare şi nici nu este. Axul judecării episodului Evangheliei este textul acesta, al Epistolei către Romani. În care învăţăm că gura fără o inimă convertită la Hristos mărturiseşte idolatru. Uneori făcându-ne zei din noi înşine. Să nu fie!

Pr. Constantin NECULA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!