Un documentar realizat de Radio Trinitas cu ocazia intrării în Anul Centenar al Patriarhiei Române prezintă, prin vocea și cunoștințele a doi renumiți profesori de istorie bisericească, modul în care a evoluat Biserica Ortodoxă pe teritoriul țării noastre până la obținerea statutului de patriarhie.
Preoții Ion Vicovan și Mihail Săsăujan, profesori la facultățile de teologie din Iași, respectiv București, au fost invitații emisiunii eveniment.
Redăm, în continuare, transcrierea documentarului realizat de Preotul Mircea Toma de la Radio Trinitas.
Radio Trinitas: A doua jumătate a secolului al XIX-lea a înregistrat pentru istoria României și a Bisericii Ortodoxe Române evenimente esențiale: Unirea Principatelor (1859), Războiul de Independență (1877), Proclamarea Regatului (1881), obținerea, în 1885, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Marea Unire din 1918 și, într-un final, afirmarea unui statut corespunzător Bisericii Ortodoxe Române.
Bun găsit, vă spun în prima zi din 2025, an în care marcăm 100 de ani de la marele eveniment, ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române. Sunt preotul Mircea Toma și în următoarea oră voi încerca să vă prezint momentele importante din istoria ridicării la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române.
Deși evenimentele pe care le evocăm s-au petrecut în secolele XIX și XX, încă din Evul Mediu ortodoxia românească devenise, potrivit preoților profesori universitari Ion Vicovan de la Iași și Mihail Săsăujan de la București, o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate țările răsăritene ocupate de otomani, în condițiile în care Patriarhiile din Răsăritul ortodox și țările balcanice, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăți de organizare și viețuire în spațiul stăpânirii otomane.
”Cvasi-autocefalie
Pr. Ion Vicovan: În perioada Evului Mediu, mai cu seamă în veacurile XV, XVI, XVII și, într-o anumită măsură, în XVIII, Moldova și Țara Românească erau state ortodoxe și cumva independente sau cu o foarte largă autonomie, singurele. De aceea, ajutorul pe care îl putea primi Biserica Ortodoxă – înțelegând Patriarhatele Apostolice Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, ca și Sfântul Munte Athos, nu putea veni decât de aici.
Pe de altă parte, așa cum afirma și marele istoric Nicolae Iorga, țările române au fost succesoarele Imperiului Bizantin. El se referea la România de după 1918, afirmând că noi suntem Bizanțul de după Bizanț.
Prin urmare, ceea ce până la 1453 de regulă făcea Imperiul Bizantin și Biserica de aici, după căderea acestuia sub dominația turcească, Biserica Ortodoxă universală a rămas fără sprijin. De aici ajutorul pe care cele două Biserici l-au oferit.
Pr. Mihail Săsăujan: După căderea Constantinopolului, cele două mitropolii din Țara Românească și Moldova s-au afirmat cu o independență egală autocefaliei, neîngăduind niciun amestec jurisdicțional din afara țării al vreunei ierarhii bisericești. Relația cu Patriarhia Ecumenică s-a limitat și s-a concretizat la nivelul a trei aspecte.
În primul rând, mitropoliții români primeau binecuvântarea de la Patriarhul Ecumenic, primeau Sfântul Mir de la Patriarhul Ecumenic și îl pomeneau pe acesta la slujbă. Altfel, toate aspectele fundamentale de organizare bisericească aveau loc aici, în România, fără amestec extern bisericesc.
Alegerea ierarhilor se făcea în țară de către o adunare formată din marii dregători și egumenii mănăstirilor mai însemnate. Această alegere era după aceea confirmată de domnul țării, care făcea așa-numita investitură a noului ales prin înmânarea cârjei, semn văzut al puterii conducătoare, ulterior avea loc hirotonia care se făcea tot în țară.
Pr. Ion Vicovan: Chiar dacă noi, în vremea aceea, nu obținusem autocefalia, care va fi dobândită în anul 1885, prezența celor două mitropolii, repet, în state relativ libere, în care și voievozii erau susținători ai Bisericii după modelul împăraților bizantini. Ierarhii de asemenea au fost mereu în strânsă legătură cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte patriarhii.
Dacă privim în istoria Bisericii, vom vedea că o mulțime dintre ierarhii acestor scaune străvechi episcopale au venit frecvent în țările române. Unii au rezidat mai mult aici decât acolo unde erau arhipăstori. Și aceasta arată, dacă vreți, și maturitatea Bisericilor din Principate, dar arată și o anumită, ea s-a numit în istorie, mai cu seamă când e vorba de Biserica Ortodoxă din Moldova, cvasi-autocefalie. Adică maturitate duhovnicească, o anumită capacitate de conducere proprie, dar și de susținere a acelor Biserici.
Așa se explică faptul că bisericile au fost pictate în tradiția bizantină, interior și exterior. Așa se explică faptul că la Iași, de pildă, a fost convocat celebrul sinod care poartă numele de la Iași, în cadrul căruia a fost discutată, corectată, tradusă și ulterior devenită mărturisirea întregii ortodoxii. Așa se explică ajutorul pe care Biserica noastră l-a oferit în mod constant tuturor acestor patriarhii.
Deci, arată că era o Biserică Veche, statornică, cu maturitate duhovnicească, cu posibilități economice și mai cu seamă avea responsabilitate că ea trebuie să ajute Bisericile surori, inclusiv Biserica mamă, dacă ne referim la cea de Constantinopol, într-o perioadă grea. Deci arată că ea avea sau juca un rol important în sânul Bisericii Ortodoxe universale.
”Nu putea fi o Biserică independentă într-un stat dependent
Radio Trinitas: Dobândirea oficială a autocefaliei și ridicarea la rangul de patriarhie a Bisericii noastre au fost posibile numai după crearea Statului român modern. Mai precis, după Unirea Principatelor Moldova și Țara Românească în anul 1859, dobândirea Independenței de stat în anul 1877 și ridicarea României la rangul de regat în anul 1881.
Pr. Ion Vicovan: Evenimentele menționate toate au avut importanța și rostul lor în devenirea fie ca neam, ca Stat și ca Biserică. Respectiv, până în 1859, țările române au trăit separat, deși aveam conștiința unității de neam, de limbă și de credință, pentru că am trăit în structuri politico-administrative, chiar și bisericești, separate. În urma Unirii Principatelor, realizată în ianuarie 1859 tot la inițiativa Bisericii, sigur, Principatele Unite au căpătat deja un alt statut. Principatele unite, numite ulterior România, s-au afirmat, sau țara s-a afirmat, în rândul statelor cumva moderne, pentru că veacul al XIX-lea este numit secolul sau veacul națiunilor.
De aici și mulțimea reformelor pe care întâiul domn al Principatelor Unite, Alexandru I. Cuza, a purces la reformele care s-au petrecut în Biserică, ne interesează în mod distribuit, dar și în rândul organizării statului care s-a creat și care și-a stabilit reședința la București. Însă existența lor mai departe a condus apoi spre pasul foarte important: dobândirea independenței.
Câtă vreme cele două țări erau, să spunem, sub supravegherea, sub coordonarea marilor puteri, neavând libertate de decizie, nu se puteau înfăptui reforme sau pași majori. De aceea, independența obținută de România, și nu numai, în 1877, a creat premisele independenței țării proclamate atunci și apoi a ridicării României și a ridicării ei cu statut de regat, Regatul României. Și aceste evenimente au condus apoi în mod firesc la dobândirea autocefaliei, pentru că autocefalia nu înseamnă altceva decât independența din punct de vedere bisericesc.
Așadar, nu putea fi o independență bisericească decât în urma obținerii independenței statale. Nu poate fi o Biserică independentă într-un stat care este dependent. Evenimentele care s-au petrecut în această ordine, arată, dacă vreți, și o recunosc istoricii onești, a fost și o lucrare divină. În toate evenimentele majore petrecute în țara noastră și vom încheia cu 1918, s-a văzut prezența Harului Lui Dumnezeu.
Radio Trinitas: Multă vreme au existat în lumea creștină numai cinci patriarhate, numite și apostolice, al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului și al Romei. Cu timpul au dobândit acest titlu și alte Biserici. Un pas important pentru Biserica Ortodoxă Română a fost autocefalia. Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru dobândirea autocefaliei a fost îndelungată și dificilă, spune părintele profesor Mihail Săsăujan.
Pr. Mihail Săsăujan: Au trebuit să treacă 20 de ani, începând cu anul 1864 până în anul 1885, ca Patriarhia Ecumenică să purceadă la recunoașterea canonică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Se pot constata, dacă suntem atenți, două abordări, două concepte diferite cu privire la tema autocefaliei.
Biserica Ortodoxă Română, în contextul noii organizări unitare de stat, în contextul României moderne, în contextul noului stat național, unitar, modern, înființat odată cu Unirea de la 1859, avea o abordare în relație, în primul rând, cu statul român pe tema aceasta. Pe de altă parte, Patriarhia Ecumenică nu a acceptat această abordare a statului român cu privire la viața Bisericii, considerând că este nevoie de recunoașterea oficială canonică din partea ei.
În pofida faptului că, pe tot parcursul acestor 20 de ani, Sfântul Sinod, mai ales Mitropolitul primat, Calinic Miclescu, în scrisorile acestea trimise Patriarhilor Ecumenici, Ioachim III, mai târziu Ioachim al IV-lea, a insistat foarte mult pe acest drept al independenței bisericești, au avut mereu în vedere și această dimensiune canonică bisericească. Încă, după Sfințirea Sfântului și Mare Mir, în discuțiile pe care le-au avut în dezbaterile ședințelor Sfântului Sinod, membrii ierarhi și mitropoliți au adus totuși în discuție tema aceasta că, din perspectiva canoanelor bisericești, este indicat și este binevenit să fie cerută recunoașterea unei stări de fapt din partea Patriarhiei Ecumenice.
”Slavă Domnului că l-am avut pe Cuza
citește în continuare pe https://basilica.ro
