Diavolul sau satana a fost la început o făptură bună, creată de Dumnezeu şi înzestrată cu multe calităţi nebănuite acum de noi: puternic, inteligent, capacităţi intelectuale deosebit de rare, duh iscusit, străluciri nebănuite. Această zestre Dumnezeu i-a dat-o în scopul binelui, s-o folosească în bine. Dar el s-a înălţat pe sine, iar darurile primite a ţinut să le folosească în scopuri personale de înălţare, dacă-i sta în putinţă să se înalţe mai sus decât Dumnezeu. După înţelegerea sa, planurile-i erau de o logică perfectă, de mare aprofunzime, capabil să profite, prin viclenie, de orice ocazie prielnică lui. A influenţat – prin iscusinţă vicleană – şi pe alţi îngeri care i s-au închinat.
Lucifer, strălucitul conducător al unui mare sector de stele cereşti, după ce a atras prin înşelăciune o mare parte din îngerii supuşi lui, a provocat scandal, pârându-şi fraţii; dar a fost aruncat jos şi, din înger luminat, pe cât era de luminat, pe atât de întunecat s-a făcut, încât este cu neputinţă să mai fie îndreptat. Citiţi cu luare-aminte citatele biblice de la Ezechiel, cap. 28; Isaia 14, 11-15; Luca 10, 18; Apocalipsa 9, 1; şi 12, 7-9. Ar fi posibil ca satana să fi avut şi pământul sub conducerea sa.
Îndată după cădere, satana a purces la reorganizarea armatelor sale. Aceasta reiese din următoarele versete biblice: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locuri cereşti” (Ef 6, 12). Şi iarăşi: „Vai de voi, pământ şi mare, căci diavolul s-a pogorât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc 12, 12). Din clipa îndepărtării, se luptă aprig şi fără încetare cu Dumnezeu, împotriva voii şi planurilor Sale. Conducătorul de oşti cereşti a ajuns să stăpânească adâncul şi să fie stăpân în locul lui Adam, pe care, înşelându-l, l-a detronat (cf. Fac 3, 10; Mt 4, 1-10; 12, 24; Iuda 9).
De ce nu l-a ucis Dumnezeu într-o clipă pe satana, căci puteri de neînchipuit avea asupra lui? Aici sunt taine de necuprins cu mintea câtă o avem. Dumnezeu ştia mai dinainte tot ce avea să se întâmple; şi totuşi l-a creat, i-a dat înţelepciune şi strălucire. Răul a venit din sine, din lăuntrul lui a generat răul, un rău ce nu se mai poate repara. Dacă n-ar exista satana, cum s-ar cunoaşte cei plini de osârdie sau lipsiţi de sârguinţă şi înclinaţi spre lene? Dacă n-ar exista satana, cum s-ar cunoaşte binele din rău, şi neavând răul cum am şti să preţuim binele?
Ce este de făcut, fraţilor? Din această istorie, se plămădeşte acum şi până la sfârşitul cunoscut de Dumnezeu în care a hotărât un hotar la toate Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Cine se alipeşte cu toată fiinţa sa de Hristos-Domnul, în oricât de mare număr ar fi, prin darurile Crucii Lui, devenea, prin har, cetăţean al cerului, moştenitor al Împărăţiei Sale veşnice.
Dumnezeu a dat omenirii pe Fiul Său Cel Unul Născut (cf. In 3, 16), ca prin Moartea şi Învierea Sa, să-l îndepărteze pe cel viclean, să-l lege în lanţuri, să deschidă pentru omenire o eră nouă, era împăcării cu Dumnezeu, a iertării fiului pierdut şi prin pocăinţă să devină fiu după har.
Jertfa, Moartea şi Învierea Domnului Iisus au rupt zăvoarele morţii şi iadul l-a surpat. Celor credincioşi li s-a deschis uşa Împărăţiei Cerurilor. Acum cerul ne zâmbeşte şi putem chema pe Dumnezeu ca Tată; iar îngerii Lui cei buni tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El. Prin Duhul Sfânt primim înţelepciunea cunoaşterii Sale, lumina gândirii, vederea cea duhovnicească, inimă curăţită şi sfinţită, ca să pricepem bine voia lui Dumnezeu cea sfântă, neprihănită, nădejdea slavei la care suntem chemaţi, care este bogăţia moştenirii, nemăsurata şi nemărginita mărime a puterii Sale pentru cei ce cred, care este lucrarea puterii tăriei Lui, arătată în Hristos-Domnul prin Învierea din morţi (cf. Ef 1, 17-20).
Mergând pe drumul ascultării fără preget, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a uns să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice dregătorie, de orice putere şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. EL I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii (cf. Ef 1, 20-22). Biserica este Trupul lui Hristos, Cel înălţat în cea mai mare slavă, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi (cf. Ef 1, 23; I Cor 12, 27). Din această armată de biruinţă şi biruitori, care acum este numită Biserica vie a lui Hristos, El Îşi va întemeia pe vecie o Împărăţie sfântă şi slăvită. Iar satana, îngerii şi apostolii lui, toţi credincioşii şi slujitorii lui vor fi aruncaţi pe vecie în iadul cu foc, unde veşnic, fără mistuire, flăcările îi vor arde (cf. II Tes 1, 8).
Biruind moartea prin Jertfă, Moarte şi Înviere, Mântui-torul l-a învins răbdând, puterea i s-a frânt, iscusinţa şi înşelăciunea i-au fost descoperite prin învăţăturile Sale dum-nezeieşti, iar tronul i se clatină pe măsura înaintării în harul divin a Bisericii lui Hristos. Lupta de zi cu zi şi clipă de clipă a diavolului s-a transformat în a clădi pe ruinele necredinţei sau a credinţei îndoielnice; să scoată la iveală cât mai repede pe proorocul mincinos (cf. II Tes 2); să ridice anticristul şi să-l consolideze; să creeze religie fără mântuitor; să creeze comuniune fără Hristos în lume, chemând omenirea la cinsti-rea lui Dumnezeu fără Cuvântul Divin, fără evlavie creşti-nească, fără morală creştină, fără viaţă duhovnicească, fără puterea dăruirii depline în slujba lui Dumnezeu. Şi la aceeaşi masă vor sta împreună: cultul credinţei adevărate, religia creştinilor de nume, ateismul sau antihristul. Şi din această tristă stare s-ar putea ivi prigoana ultimului veac al erei creştine, care să sfârşească în biruinţa finală – prin darurile Crucii, prin Har – asupra celui ce este acum înşelător şi pârâş mincinos.
Formarea acestor stări şi lucruri ne-o prevesteşte Sf. Ap. Pavel, încă de pe vremea sa, prin contemporanii săi, zicându-ne: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos”. „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Iisus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă evanghelie pe care n-aţi primit-o, oh, cum îi îngăduiţi de bine!” (II Cor 11, 3-4). Şi iarăşi: „Oamenii aceştia sunt nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos” (II Cor 11, 13). „Şi nu este de mirare căci chiar satana se preface într-un înger de lumină. Nu este lucru mare dar dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (II Cor 11, 14-15).
Starea de prefăcătorie este creaţie satanică. El te face să rătăceşti, să tot rătăceşti, ca oaia căreia nu-i place iarba din care se satură întreaga turmă, turma lui Hristos. Umblând alăturea de turmă, te vei rătăci, te vor hrăni lupii, te vei face pericol pentru turmă. Proorocul Isaia, prin Duhul, vede toată omenirea rătăcind (cf. Is 53, 6). Şi cât va exista omul, vor mai fi din aceia care rătăcesc, sămânţa lor nu va pieri cât va fi omul şi satana ca ispititor şi împotrivitor Luminii călăuzitoare a Harului Divin.
Falsitatea întreită a diavolului ne-o arată Sfântul Ioan în Apocalipsa, zicând: „Apoi am văzut ieşind din gura balau-rului, din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos trei du-huri necurate care semănau cu nişte broaşte” (Apoc 16, 13).
Oamenii răi, slujitorii diavolului, ca şi creştinii falşi, sunt permanent sub influenţa acestor duhuri diavoleşti. Acestea nu sunt puteri, ci influenţe. Diavolul linguşeşte, înşală, urlă şi ameninţă.
Domnul Iisus iubeşte, iartă, aşteaptă întoarcerea spre El, strigătul de chemare este ca să vină în ajutor cu puterea Sa harică.
În vremea de îndoieli şi slăbiciune, satana caută să profite de acestea ca să conducă prin minciună şi înşelăciune pe drumul pe care la-a condus pe Adam. Domnul stă gata să sprijinească, să apere. Duhul Sfânt ne-a descoperit şi taina aceasta: „Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (I In 3, 8-9). Apostolul Petru ne-a încunoştiinţat, zicând: „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu, răcnind şi căutând pe cine să înghită” (I Pt 5, 8).
Gândurile deşarte, alterate sau stricate, neînţelegerile, tulburările de orice fel, chiar şi cele religioase, sunt rodul ascultării de satana. Da, satana culege rod bogat. Educaţia modernă împotriva existenţei lui Dumnezeu îi aparţine satanei. Dovada sunt tinerii imorali de astăzi. Omul, prin sine, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate curăţi, sfinţi, sau desăvârşi în rodirea bunelor moravuri. Mutând copacul-pădureţ dintr-un colţ al grădinii în altul, tot pădureţ va rămâne, tot poame pădureţe va rodi. Numai prin altoire îşi schimbă firea. Tot astfel şi cu rodirea cea sufletească. Numai înnoirea prin Duhul Sfânt face să rodească roduri bune, şi cum binele nu poate exista decât prin Dumnezeu, în afara Lui nu este rodire bună şi nici mântuire.
Cine-i vinovatul?
Satana e schimbător şi deasupra înţelegerii omului. El răcneşte, ameninţă, dă târcoale, linguşeşte, dar fără putere. Puterea i-a fost biruită de Domnul prin tăcere, suferinţă, cruce şi Înviere. Puterea diavolului stă în voinţa omului. Suntem postaţi între cele două forţe opuse, dar avem libertatea să alegem cui vrem să slujim. Satana nu se supără pe cei ce neagă existenţa lui, chiar el îi îndeamnă la aceasta. Dacă el are totuşi putere asupra omului, aceasta se arată în omul înşelat, căruia, prin păcat, îi întunecă lumina cerească ce ar veni de Sus spre el. Aşa cum norii fac zid de despărţire între noi şi soare, acoperindu-l, tot astfel păcatul face zid de despărţire între omul înşelat şi Dumnezeul cel veşnic.
Satana este vinovatul răului din lume, dar şi omul la fel de vinovat este pentru că-l ascultă şi se face ucenicul lui. Răul şi sămânţa lui în lume se răspândeşte cu iuţeală mare prin apostolii şi ucenicii lui.
Împotriviţi-vă tari în credinţă, în credinţa cea dumnezeiască, adevărată în El, Domnul nostru, şi satana cu toţi argaţii lui vor fugi de la voi. Şi când nu va mai avea pe cine să înşele, se va desfiinţa singur de la sine. Din pricina satanei sunt atâtea pricini de poticnire pe drumul credinţei, adevăru-i umbrit cu minciună, limbă clevetitoare, cuvinte otrăvite, forţe vrăjite. Dacă nu este diavol, de ce binele şi adevărul sunt umbrite şi adeseori împiedicate spre inima omului de forţe nevăzute ale răului? Cum se explică aplecarea omului spre josnicie şi rău, în loc să se bucure, să dorească adevărul, sfinţenia şi neprihănirea? Dacă nu este diavol, de unde vine lupta dintre bine şi rău, de unde atâta prostie, îngâmfare, mândrie şi decădere morală?
Aplecarea omului spre rău Sf. Ap. Pavel ne-o adevereşte prin cuvintele: „Căci binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Rom 7, 19). Există o forţă atotbiruitoare la care apelând ne învrednicim prin har de marea izbândă. „O, nenorocitul de mine! – zice Sf. Ap. Pavel – Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru…” (Rom 7, 24).
Dumnezeu transmite puteri de lumină călăuzitoare, chipul şi starea desăvârşitei dragoste, trăire prin har. Cine are chipul lumii, cine zace în cel rău trăieşte după îndemnurile firii pământeşti care schimonoseşte şi alterează chipul adevăratei vieţi după voia lui Dumnezeu. Suntem atraşi de o parte şi de alta, dar puterea – cum s-a mai spus – stă în voinţa noastră să alegem viaţa fericită în eternitate, sau moartea şi osânda veşnică. Alegându-L pe Hristos-Domnul, am ales viaţa şi fericirea veşnică, chiar dacă acum drumul e spinos şi zgrunţuros, şi aceştia, fără milă, sfârtecă adesea hainele şi carnea de pe trupul nostru. Pe drumul vieţii nu suntem singuri. Domnul Iisus este cu noi. El ne leagă rănile, şi pacea Lui, care întrece orice pricepere, ne face să simţim de pe acum bucuriile eterne.
Bucurându-ne în El, Domnul nostru, vom săruta cătuşele, spinii şi crucea răstignirii, ştiind că-n dimineaţa fără nori ne vom trezi ca dintr-un somn adânc, într-o zi luminată şi strălucită, în care nu va mai fi nici umbră de întristare şi suspinare, ci fericire fără de sfârşit.
Despre diavolul. Mărturii
„Diavolul este tatăl minciunii” (In 8, 44).
„Diavolul, stăpânitorul lumii acesteia” (In 12, 31).
„Potrivnicul nostru diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (I Pt 5, 8).
„Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi” (Iac 1, 7).
„Diavolul este vânător de păsări; fii mai presus de laţurile lui” (Sf. Ioan Gură de Aur).
„Fă mereu ceva bun pentru ca diavolul să te găsească mereu ocupat” (Fer. Ieronim).
„Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţitor? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica de Domnul, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat. Fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege. Pe Dumnezeu, e drept, Îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scriptură, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor, nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte” (Evagrie Monahul).
„Trebuie să avem o mare veghere, pentru că vrăjmaşul nostru, diavolul, nu doarme. Odinioară, el ne-a dat jos din Rai, iar acum nu ne îngăduie să ne suim în cer” (Sf. Ioan Pustnicul).
„Războiul cu diavolul pune capăt unui alt război dus împotriva lui Dumnezeu. Dacă ne aflăm în vrăjmăşie cu diavolul, înseamnă că ne împăcăm cu Dumnezeu” (Sf. Ioan Gură de Aur).
„De nimeni nu se apropie diavolul aşa de lesne ca de cel ce trăieşte în trândăvie şi lene” (Sf. Tihon).
„Pentru primirea poruncilor lui Dumnezeu să ai simpli-tate, iar pentru respingerea curselor diavolului să ai şiretenie” (Sf. Efrem Sirul).
„Scopul diavolului e ajutat foarte mult de mânia noastră. Mânia este veninul şarpelui, sau vinul şarpelui” (Evagrie Monahul).
„Dacă nu ar exista satana care ne ispiteşte şi ne strâm–torează, atunci nu s-ar vădi cine este plin de osârdie sau cine este lipsit de o bună sârguinţă sau leneş” (Sf. Nil Sinaitul).
„Când o oală este încălzită dedesubt cu foc, atunci nici musca, nici târâtoarea nu se apropie de ea, dar când ea se răceşte, atunci ele se aşază pe ea. Acelaşi lucru se petrece şi cu omul, atâta timp cât el petrece într-o lucrare duhovni-cească, vrăjmaşul nu-l poate lovi” (Ava Pimen).
„Prin noi înşine (dacă voim), diavolul este mare şi puternic; iar dacă voim el este mic. Dacă suntem cu băgare de seamă la noi înşine şi dacă suntem împreună cu Împăratul nostru, el se sfârşeşte… El a fost făcut pentru călcarea picioarelor noastre, dacă voim” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Timp de pregătire şi har / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
