„Să înflăcărezi darul care este în tine“! (II Tim. 1, 6).
Cuvântul Său este în inima mea „ca un foc mistuitor, închis în oasele mele“ (Ier. 20, 9).
Darul preoţiei trebuie aprins, înflăcărat.
Din darul preoţiei aprins ies nebunii pentru Hristos… Din darul neînflăcărat iese numai litera. Darul preoţiei nu-i o unealtă de făcut bani, el nu stă în haine, ci în viaţă. Darul nu se poate lua, se poate „pierde“, dacă nu e aprins.
Reîntors de la sfinţire, acum zece ani, nu puteam înţelege deplin aceste vorbe, acest îndemn al Apostolului Pavel: „Să aprinzi darul ce ţi s-a dat prin punerea mâinilor mele“.
Trebuia să-l mai aprind şi eu, trebuia să mai pun şi eu ceva în el?
Dar după zece ani înţeleg deplin acest îndemn. Zece ani de păstorire mi-au arătat şi dovedit că în vorbele Apostolului este un mare Adevăr, este un îndemn, este o poruncă pe care trebuie s-o aibă fiecare păstor de suflete.
Hotărât, în darul ce-l aducem de la sfinţire, trebuie să punem şi noi ceva. El este aluatul „pus în măsura de făină“; frământătura noi trebuie s-o facem. El este scânteia divină; focul noi trebuie să-l aprindem.
Darul ce ni se dă prin hirotonie ne leagă, prin veacuri de-a rândul, cu Mântuitorul şi cu Apostolii Săi.
De la „sfinţire“ trebuie să aducem cu noi „un ceva“ ce ne schimbă, ne transformă fiinţa, o scânteie din care trebuie mereu să facem „un ceva“ care să ne ridice peste alţi muritori. Din inimă în afară, „focul“ acesta trebuie să ne schimbe mereu în toată fiinţa; să ne ridice peste alţi muritori, în slujbe, în priviri, în fapte… „înfierbântatu-s-a inima mea şi în cugetul meu se va aprinde foc“; „…că s-a aprins inima mea“; „…aprinde, Doamne, inima mea“.
De la sfinţire aducem ceva deosebit, un curent care trebuie să treacă mereu prin noi… un ceva din Focul Divinului Iisus, din căldura şi din însufleţirea vremurilor apostolice.
Trebuie să ne aprindem mereu conştiinţa despre misiunea ce ni s-a dat. Darul… neaprins nu vădeşte nimic. Din darul aprins ies predici, iese însufleţirea, ies mişcările, fapte şi ajutor pentru păstoriţi etc.
Din darul aprins iese acea însufleţire în toate vremurile, ies nebunii pentru Hristos… Din darul neînflăcărat iese numai citirea slujbelor din Liturghier şi Molitvelnic, litera, recitarea literelor, atât.
Darul aprins dă duh de scoatere la viaţă.
Darul aprins este amvonul… se amestecă în traiul oamenilor cu iubire. Este [în] acela care… cu „Fie Numele Domnului“… nu crede că s-a încheiat chemarea lui pe o săptămână de zile, ci se coboară în viaţa şi în traiul păstoriţilor; veghează şi învaţă pe tot locul.
„Nu fi nepăsător“! Mulţi văd darul ascuns în haina ce o poartă la serviciu, nu în inimile lor. Urmarea se vede: mulţi îl schimbă cu alte cariere mai rentabile. Darul nu rămâne în hainele de pe tine, ci el trebuie purtat cu noi în viaţă: să vadă toţi că avem „dar“. Prin purtările, vorbele şi faptele noastre trebuie să arătăm darul care este în noi.
Darul aprins luminează şi încălzeşte: cel care nu se aprinde, nici nu luminează, nici nu încălzeşte, numai citeşte literele înainte din Molitvelnic.
E adevărat că darul trebuie să-l trăieşti şi [că] nu-i ceva rentabil. Darul nu este o unealtă de făcut bani cu el şi o carieră de schimbat cu alta care-i mai rentabilă. Darul este un foc nestins. Trebuie numai înflăcărat.
Greutăţile, sărăcia şi nimic altceva nu trebuie să-l poată stinge. Cine l-a înţeles, l-a aprins şi cine l-a simţit, nu-l mai poate pierde: şi nimeni nu-l mai poate lua de la el.
Darul nu se poate lua, după cum zic şi canoanele, dar pentru cine nu şi l-a simţit, nu şi l-a aprins, se poate stinge. Şi un dar stins este nimica, nu valorează nimic. Darul, pentru cine nu l-a simţit şi nu l-a aprins, nu mai trebuie „luat“, nu mai este nevoie, mulţi l-au pierdut „neluat“ de la ei.
Darul nu înseamnă odihnă, ci înseamnă ostenelile apostolului. Darul e sarea pământului. Precum sarea ne îndulceşte gustul tuturor mâncărurilor, aşa şi sarea darurilor. Darul în noi trebuie să fie ceva aprins, care nu-i în alţi muritori.
Darul nu e în hainele din biserică, ci el trebuie să fie în inimă, în suflet, în mişcările, vorbele şi faptele noastre, oricând şi oriunde. „Popa-i popă, până-i îmbrăcat în hainele din biserică, încolo-i om şi el“ – asta este o vorbă nebună.
Când începi a servi [sluji n.n.], trebuie să-l simţi că se aprinde, şi când predici să-l simţi arzând. „În cugetul meu se aprinde foc“, zice Psalmistul. Acest foc e Darul.
Cuvântul Său era în inima mea „ca un foc aprins, închis în oasele mele“ (Ieremia 20, 9).
Oricând şi oriunde, Darul trebuie să fie aprins. Aprinde, Doamne, inima mea (cf. Psalm 26, 2).
Darul trebuie apoi să-l întăreşti mereu prin citirea Bibliei, prin însufleţire, prin meditare. Întruna, pe un foc trebuie lemne, ca să dea flăcări.
Să nu primeşti în deşert „Darul“ lui Dumnezeu (II Cor. 6, 1).
„Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu“ (Matei 22, 29).
Cele două predici sunt, într-adevăr, două documente zguduitoare despre felul cum a înţeles Părintele Iosif şi cum a trăit el adevărurile pe care le mărturisea.
Cine ar mai fi fost în stare, dintre toţi cei care i-au contestat valoarea şi harul, să se aşeze în faţa unei mulţimi care i-a privit viaţa timp de zece ani cu toată severitatea şi să spună: „Viaţa mea vă poate fi un model de curăţie, de răbdare, de dărnicie, de bunătate în toate privinţele“, aşa cum a fost în stare el? Care alt preot sau mitropolit din vremea lui a mai avut un astfel de curaj, o astfel de autoritate şi o astfel de admiraţie din partea celor din faţa lui?
Aşa se pregătea el însuşi şi aşa îl pregătea Dumnezeu, pentru marele hotar şi moment de la care misiunea lui profetică va căpăta cel mai înalt rol. Despre felul înalt în care şi-a înţeles el slujba, iată încă ceva:
Preotul e „solul Domnului“ (Maleahi 2, 7).
Slujba de preot e o slujbă de la Dumnezeu.
Preotul e solul Domnului, e proorocul Domnului, e apostolul Domnului. Preotul e străjerul Domnului şi trâmbiţaşul Lui (cf. Ezechil 33, 11).
Preotul e păstorul Domnului trimis la oi de Păstorul păstorilor, de Păstorul cel Bun (Ioan 10).
Nespus de măreaţă este slujba de preot. În faţa Sfântului Altar, cu darul şi puterea ce o are de la Dumnezeu, preotul poate face din oameni, îngeri. Dar, în acelaşi timp, nespus de înfricoşătoare este slujba de preot şi plină de o groaznică răspundere sufletească. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie spune cele mai frumoase cuvinte despre păstorii cei buni, dar şi cele mai aspre, despre păstorii slabi.
Spre pildă, chiar la proorocul Maleahi, unde se spune că preotul e solul Domnului, despre preoţii cei slabi se află următoarele aspre cuvinte: «Dar voi v-aţi abătut din cale, aţi făcut din lege prilej de cădere pentru mulţi; de aceea şi Eu voi face să fiţi dispreţuiţi şi înjosiţi înaintea întregului popor, pentru că n-aţi păzit Căile Mele, ci căutaţi la faţa oamenilor când tălmăciţi legea». (Şi cât de grozav e şi capitolul 34 de la Ezechil!)
Cuvântul lui Dumnezeu nu cruţă nimic şi pe nimeni. Cineva spunea că eu, cel care scriu acestea, aş fi contra preoţilor. Contra unui preot poate fi numai Cuvântul lui Dumnezeu şi purtările lui…
Pe păstorul cel bun, pe preotul cel bun, nu este nici un om din lume şi nici o critică din lume ce l-ar putea atinge.
Lumea strigă azi mai tare ca oricând după preotul politician, după preotul negustor, după preotul funcţionar, după preotul care nu-i preot. Mai stăruitor ca oricând, lumea de azi cere ca preotul să fie numai preot. Şi noi, preoţii, nu trebuie să ne supărăm pentru această strigare. Când oile strigă spre noi, să le ducem la păşune, la mai multă păşune, nu trebuie să ne supărăm, ci să ne bucurăm.
Trăim vremuri istorice. Trăim vremuri biblice când poporul aşteaptă prooroci şi apostoli. Când poporul vrea să vadă în preot un prooroc, un apostol.
Vremurile noastre sunt o strigare: să iasă secerătorii la seceriş, apostolii – la apostolie, pescarii – la pescuit!…
Aceste trei predici s-au publicat mai târziu şi în paginile foii «Isus Biruitorul» şi «Glasul Dreptăţii», dar gândurile şi încredinţările din ele, Părintele Iosif le-a avut cu mult mai înainte, încă de pe timpul când Dumnezeu îl pregătea pentru misiunea crucială a vieţii sale: înfiinţarea curentului profetic Oastea Domnului.
din „PROFETULVREMILOR NOASTRE,” vol. I
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
