Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind, într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul călătoriei.
Într-o bună dimineaţă Ion rămâne în pat. Nu-l mai ajută puterile trupeşti. Ai casei se întristează, el însă rămâne liniştit. Ba încă parcă e mai liniştit şi voios de când zace. El simte că „clipa plecării sale este aproape” (cf. II Tim 4, 8). El simte că în curând va părăsi trupul acesta şi va pleca Acasă la Domnul (II Cor. 5, 8). El nu mai are acum decât o singură dorinţă: „doreşte să se mute şi să fie împreună cu Hristos” (Flp 1, 23). El nu se teme de nimic… De patruzeci de ani stă gata să plece în orice clipă Acasă la Domnul.
În timpul zăcerii sale, Ion citeşte mereu din Biblie. Îi place acum să citească îndeosebi Psalmul 118. Acest psalm parcă e scris anume pentru viaţa lui cea trăită clipă de clipă cu Domnul: „Pe calea poruncilor Tale, Doamne, am alergat… întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie… Toată ziua gândirea mea este… Făclie picioarelor mele a fost Cuvântul Tău şi lumina cărărilor mele… Să vină acum peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău”…
Cu o astfel de viaţă, Ion stă liniştit în faţa morţii. Înapoia lui are o viaţă trăită cu Domnul, iar în faţa lui are acum făgăduinţa Domnului: „Să nu se tulbure inima voastră! În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri… Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc… ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi”… (In 14, 1-14). „Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se mută din moarte la viaţă” (In 5, 24).
Într-o noapte, lui Ion i se face mai rău. Aprinde lumina. Deschide Biblia – pentru ultima oară – şi citeşte în Apocalipsa capitolul 21: „…şi mi-a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt… Cetatea era înconjurată de un zid mare şi înalt, având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri… şi uliţa cetăţii era de aur curat ce strălucea ca cristalul… şi cetatea n-are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă noapte nu va fi Acolo… În mijlocul cetăţii era pomul vieţii rodind douăsprezece feluri de rod şi rodind în fiecare lună… Şi-am auzit glas mare, zicând: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Şi va şterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va fi mai mult, nici plângere, nici strigare, nici durere… Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu»…”
Aici Ion se opreşte. Glasul i se stinge, puterile îi slăbesc. Se uită în zare…, lângă el îl vede priveghind pe îngerul păzitor – darul Duhului Sfânt – care l-a păzit prin atâtea încercări şi l-a călăuzit mereu pe căile Domnului… Îngerul a venit de data asta cu o solie… Ion înţelege… El vede în zare „locul ce i l-a gătit Domnul”, El vede Ierusalimul cel ceresc. El vede cununa vieţii cea aşteptată. Ultimele lui cuvinte sunt acestea: „Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit, călătoria am sfârşit”… Doamne Iisuse, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu! Eu vin acum la Tine…
În zorii unei zile de primăvară, viaţa cea pământească a lui Ion se sfârşeşte… Se sfârşeşte ca un răsărit de viaţă nouă, cerească. El trece acum în lumea Mântuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul lui. Sufletul lui scapă de ultima legătură a pământului, de lutul corpului. El pleacă spre Acela Care îl cheamă cu glas dulce: „Vino, slugă bună şi credinciosă!” (Mt 25, 21)…
Sufletul lui Ion se apropie de Ierusalimul cel ceresc despre care a citit în Biblie. Ce mărire! Ce slavă! Ce strălucire!… Cetatea Domnului străluceşte ca un soare ceresc… Toate porţile îi sunt deschise… Sufletul lui Ion intră în Sfânta Cetate. Corul de îngeri îl întâmpină cu cântece de biruinţă. El face parte acum din Oastea Cerească a Domnului.
Ferice de tine, Ioane dragă! Tu cânţi acum cu îngerii cântări pe care noi, oamenii, nu le cunoaştem. Tu ai acum o bucurie pe care noi, oamenii, n-o cunoaştem şi nu ne-o putem închipui. Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit (I Cor 2, 9). Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi veşnică.
Rugăciune
Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi pe mine să pot înainta până la sfârşit pe calea ce duce Acasă la Tine. Fii cu mine, Doamne, până în clipa când voi părăsi şi eu trupul acesta mult-pătimitor. Învredniceşte-mă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: „Vino, slugă bună şi credincioasă” Amin.
Pr. Iosif Trifa – “Oglinda inimii omului” – Editura Oastea Domnului, Sibiu
