„De aceea, vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi” (Fapte 20, 31).
„Astfel dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cu cutremur…” (Flp 2, 12).
Slăvit să fie Domnul!
Ne-am bucurat în momentele acestea atât de fericite aici, la o nuntă. Vedem în faţa noastră doi tineri care au putut să crească din tinereţea lor, prin harul şi prin dragostea lui Dumnezeu şi prin sfaturile părinţilor lor, să crească şi să ajungă ca nişte flori în grădina lui Dumnezeu. Nu cum cresc atâţia şi atâţia tineri în vremile noastre, care sunt ruşinea societăţii şi a Bisericii şi pentru care se varsă atâtea lacrimi.
Dar cine oare le mai poate înţelege?…
Şi la nunta aceasta s-a vărsat lacrimi şi se mai varsă încă… Privim feţele voastre şi le vedem cu lacrimi. Acei care îi aveţi aici lângă voi pe copiii voştri pe care vi i-a dăruit Dumnezeu să fie lângă voi şi lângă Hristos, la masa aceasta printre ai Lui, voi aveţi nădejdea fericită că nu veţi fi despărţiţi de ei niciodată şi nici ei nu vor fi despărţiţi de voi, părinţii lor. O, voi puteţi atunci să plângeţi de bucurie!
Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Că nu e mai mare bucurie pentru un părinte, pentru un tată, pentru o mamă, decât să-i vadă lângă el şi pe copiii dăruiţi de Dumnezeu.
Dar mai sunt aici părinţi, mai sunt aici fraţi, taţi şi mame care plâng cu inima zdrobită de durere când privesc la tinerii aceştia curaţi de aici şi îşi aduc aminte în aceste momente: „Doamne, oare acum unde este fiul meu? Unde-i fata mea?”. Şi aşa plângem şi unii, şi alţii.
Doamne Iisuse, noi plângem la o nuntă. De ce se spune oare că Tu eşti răstignit şi astăzi? Numai Tu vei înţelege plânsul lor şi lacrimile lor. Şi sămânţa udată cu lacrimi va rodi. Cei ce au semănat plângând, aceia vor secera cu bucurie.
Fraţii mei dragi, pentru cei care au fost ascultători, Îi mulţumim lui Dumnezeu, pentru că ei au fost ascultători. Dorim pentru toţi tinerii care au privit şi au fost părtaşi la această sărbătoare a nunţii lor să ia o pildă, să ia un exemplu că se poate trăi cu Hristos. Şi e aşa de dulce viaţa cu Iisus atunci când te apleci pe braţul Lui! Nu se poate spune în cuvinte ceea ce simte inima tânără slujidu-I lui Hristos, mergând cu Hristos, mergând cu fraţii, mergând pe calea Lui.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, toţi aceşti tineri dragi care aţi ştiut şi voi să fiţi ascultători. Care aţi învăţat şi voi să nu zdrobiţi inima părinţilor voştri care v-au crescut, care v-au vrut binele, care v-au sfătuit şi care vă mai sfătuiesc încă cu lacrimi.
Ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am amintit aici. În Milet, în Efes, cât a stat el, „trei ani, zi şi noapte, n-a încetat”… Fraţii noştri, surorile noastre iubite, cât aţi stat voi între ai voştri? Trei ani, trei luni, trei zile sau trei ceasuri? Fă şi tu aşa, nu înceta. Nu înceta până când te ţine Dumnezeu între ai tăi. Sfătuieşte-i… Şi noi am primit multe sfaturi… şi se dau multe învăţături, dar oare de ce nu rodesc?
Spunea poetul cu lacrimi:
„Până nu-ţi uzi cu sudoarea
frunţii tale-orice răsad,
florile uscate-ţi pică,
roadele necoapte-ţi cad.”
Cad jos pe pământ roadele necoapte… Flori frumoase de nădejde pe care le aveai ieri, roade pe care le aşteptai ca mâine, numai vezi că se usucă şi au căzut jos… O, mamă, o, tată! Nu înceta, până când mai eşti în trupul acesta, până când şi în casa ta, şi în familia ta, ajungi să faci ceea ce au făcut înaintaşii. Să faci ce au făcut părinţii tăi: mântuieşte-i cu lacrimi, pentru că numai lacrimile tale vor mai putea să mişte oarecum inima. Vor putea să aducă, să răsară ceva şi să nu se mai usuce, să nu cadă la pământ, să nu se vestejească.
Binecuvântată a fost acea vreme când Apostolul Pavel a fost în Milet şi în Efes. Acei oameni nu au uitat niciodată sfaturile acestuia. Am vrea ca fraţii, după ce se duc acasă (căci acum timpul nostru e aşa de scurt), să mai citească şi versetul 30 din Faptele Apostolilor, capitolul 20, pe care nu l-am citit aici şi despre care inima lui Pavel spunea mereu: „Aduceţi-vă aminte cum v-am sfătuit eu…”. El, Pavel, care i-a născut în lanţurile lui, el, care a suferit pentru Evanghelie… „Copilaşii mei, pentru care simţesc durerile naşterii până când va lua Hristos chip în voi”. O, ei nu au uitat ce a făcut Pavel între ei. Şi-au adus aminte în toate împrejurările vieţii lor, prin orice stări au trecut în viaţă, de lacrimile lui Pavel, cum i-a sfătuit în viaţă. Ei nu au uitat… Lacrimile nu se uită…
Şi sfaturile acestea au ajuns de atunci şi până astăzi, la nuntă în Avram Iancu, datorită acelor părinţi sfinţi care au trăit aceleaşi momente, care au ştiut să sfătuiască cu lacrimi şi să-i aducă sub Crucea lui Hristos pe toţi cei dragi ai lor.
Ne-am adus aminte de văduva din Sarepta Sidonului la care a fost trimis Ilie atunci când a fost foametea aceea mare şi nu mai avea nimeni ce să mănânce, când toţi mureau de foame. Şi Dumnezeu închisese cerul, iar Ilie spunea: „Doamne, nu le mai da, că degeaba le dai, că nu Te cunosc. Lasă-i fără ploaie până când Te vor cunoaşte că Tu eşti”.
În acele vremuri grele, Ilie a fost trimis la văduva din Sarepta Sidonului. Văduva din Sarepta avea un singur copil… Nu ştim de ce pe unde-i aţa mai subţire, tot pe acolo se rupe… De ce oare e aşa? Văduva era şi ea credincioasă. Multe văduve au mai fost pe acolo – spune chiar Domnul Iisus – dar n-a fost trimis Ilie decât numai la ea, la una singură, nu la cele multe. Cum multe nunţi au fost şi în vremea aceea, dar numai la una a fost Domnul Iisus. Cum şi în Avram Iancu au fost multe nunţi, şi numai la nunta aceasta a venit şi El cum n-a fost la altele încă.
Acolo la văduva din Sarepta Sidonului a fost trimis Fiul lui Dumnezeu. Văduva sărmană mai avea un pumn de făină. Nu mai avea altă făină. Muriseră mulţi de foame şi se pregătea să moară şi ea. Bărbatul ei murise de mult. Iar ea, în haina ei de văduvie şi zdrobită de durere, cu copilaşul drag care îi mai rămăsese, cu credinţă scumpă în Dumnezeul cel viu, a rămas credincioasă.
Fraţii mei şi surorile mele iubite, rămâneţi credincioşi şi când va veni ceva să vă înnegrească viaţa şi viitorul sau să vă răpească fiinţe scumpe şi dragi. Dumnezeul vostru e viu şi vă va veni în ajutor la timpul potrivit.
Vine Ilie şi îi spune:
– Soră dragă, mi-e foame. Fă-mi, te rog, o turtă.
– Omule al lui Dumnezeu, n-am decât un pumn de făină… Mai pot să fac o turtă pentru mine şi pentru fiul meu. O mâncăm şi murim…
– Nu, scumpă soră, cum să muriţi? Voi aveţi un Dumnezeu viu. Eu sunt slujitorul Lui. El m-a trimis la voi. Fă turtă şi crede că nu se va împuţina untdelemnul din ulciorul tău şi nici făina din oala ta…
Ea a făcut turta aşa, dar spunea cineva că nu era apă, că secaseră şi izvoarele, şi pârâul Chedron, la care fusese Ilie mai înainte. Secase şi nu mai avea apă.
Poate că va fi venit ispititorul la el şi va fi spus: „Vezi ce ai făcut, Ilie? Vezi rugăciunea ta, că tu te-ai rugat să nu plouă şi au pierit atâţia oameni… Tu vei răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru cei care au murit… Acuma mori şi tu. Vei muri de sete, că tu te-ai rugat aşa”…
Dar Ilie a crezut! L-a crezut puternic pe Dumnezeul lui şi nu s-a dat înapoi în faţa ispititorului. El a crezut. Binecuvântată să fii tu, credinţă, care în încercările cele mari nu te dai înapoi din faţa ispitei.
Văduva din Sarepta a făcut din pumnul de făină turta. Şi, fiindcă nici nu era apă, spunea cineva că ea n-a avut nevoie nici de apă. Aluatul de pâine l-a frământat cu lacrimile ei. A copt două turte. Una a dus-o lui Ilie şi una a dat-o fiului ei… Ei nu i-a mai rămas nimic. Ea a rămas flămândă, aşa cum ştiu să facă numai mamele adevărate. Aşa cum ştiu să facă numai părinţii.
Aşa cum au făcut părinţii noştri. Aşa cum mai fac şi astăzi unii dintre ei, a căror rugăciune o simţim, ale căror sfaturi cu lacrimi nu le vom uita niciodată.
I-a spus fiul ei:
– Mama mea, niciodată în viaţa mea n-am mâncat aşa ceva, aşa de dulce, aşa bun… Mama aceasta şi-a întors capul în altă parte, şi-a şters lacrimile, nu i-a spus nimic, pentru că această turtă a fost înmuiată cu lacrimile ei.
Fraţii mei dragi, surioare mame, învăţaţi şi de la nunta aceasta ceva, că Dumnezeu a fost aici, Hristos a fost aici.
Nu vă supăraţi, scumpii noştri miri, că în ziua fericirii voastre, în ziua nunţii voastre noi privim şi la voi cu drag, dar mai mult privim cu scumpătate la Iisus cel Răstignit pentru Care am venit în locul acesta, pentru că am auzit că voi Îl chemaţi pe El.
Surori iubite şi fraţi dragi! De câte ori v-aţi dus voi în locuri iubite să-L auziţi pe Iisus şi de câte ori v-aţi întors cu inimile zdrobite de durere, căci au vorbit mulţi, dar n-a vorbit El… Unde eşti, Doamne Iisuse? Oare unde Te-ai dus, de nu ne mai vorbeşti Tu? De ce nu ne mai cânţi Tu ca şi altădată? De ce nu ne mai vorbeşti Tu ca şi altădată?
De aceea am venit până aici şi noi, pentru că am crezut că la această nuntă va veni El. Şi a venit. Şi de aceea privirile noastre se îndreaptă întâi spre El şi-I dăm cinste Lui, şi-L iubim pe El, şi vrem să-L ascultăm pe El.
Şi în al doilea rând, pentru El şi prin El, mulţumim şi pentru bucuriile acestea scumpe pe care ni le dă. Am vrea, mame scumpe, am vrea, taţi scumpi, şi de la nunta aceasta să mergem şi noi cu încă o învăţătură, să o punem la inimile noastre.
Lacrimile!… Puneţi lacrimile în lucru! Faceţi-i pe ai voştri să simtă gustul dulce care nu se poate simţi nicăieri în lumea aceasta ca şi lacrimile mamei, ca şi duioşia inimii părinteşti, ca să fie copiii noştri ascultători, chiar şi cei care nu sunt ascultători.
Ne bucurăm pentru cei cărora li se potriveşte acest verset, pe care-l spune Sfântul Pavel la Filipeni: „Preaiubiţilor, voi aţi fost totdeauna ascultători”…
În faţa acestui verset, nu ştiu cum putem să stăm unii dintre noi care nu am fost chiar totdeauna ascultători. Noi, cei care am fost şi neascultători câteodată.
Când Iisus ne-a trimis, poate nu ne-am dus chiar atunci, ci am amânat până mai târziu. Ne-am dus cu întârziere…
Când rugăciunea ne aştepta…
Când dragostea şi mila ne aşteptau…
Când bolnavii ne aşteptau…
Când Lucrarea ne aştepta… Când fraţii ne aşteptau…
Noi poate nu totdeauna am fost ascultători.
Şi, când citim versetul acesta, în loc să zâmbim, la unii poate ni se umple inimile de durere şi ochii de lacrimi: „Doamne, eu n-am fost totdeauna ascultător… Ajută-mă măcar ce mi-a mai rămas, măcar de acum să fiu ascultător!”. Pentru ca noi, fiind ascultători de Dumnezeu, ca părinţi, să putem apoi să avem încrederea cea scumpă şi sfântă că, după ce i-am sfătuit cu lacrimi pe dragii noştri, vor fi şi ei ascultători.
„Zdrobiţi capul şarpelui”… s-a spus aici. Zdrobiţi capul şarpelui neascultării… Fiţi ascultători, iubiţilor! Păcatul a venit din neascultare la primii oameni. Şarpele de atunci vine şi astăzi. Vine chiar prin case, vine chiar prin familii, să muşte neascultarea, pentru ca, ascultarea fiind muşcată, să înceapă să se îmbolnăvească şi, cu încetul, să moară… Şi atunci plâng părinţii, plâng fraţii…
Neascultarea… O, ea este mai vinovată decât vrăjitoria şi decât închinarea la idoli.
Ascultarea însă este jertfa cea mai scumpă pe care trebuie să o aducă un suflet, pe care trebuie să o dea un suflet.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru cei ascultători. Să binecuvânteze Dumnezeu ascultarea lor. Să binecuvânteze Dumnezeu ascultarea voastră, fraţi tineri.
Mi-aduc aminte că eram tânăr ca voi – alaltăieri îmi pare – când eram la o masă cu fratele Marini, unul dintre apostolii vremurilor noastre, urmaşul Părintelui Iosif, care a stat cu el, s-a rugat cu el, a plâns cu el, a pătimit cu el. Am dorit aşa de mult să-l văd odată cu ochii pe acest om mare, trimis al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi-a dat mai mult, căci am stat cu el la masă zile şi nopţi întregi.
Între lucrurile pe care nu le pot uita este şi acela când mi-a spus: „Frate Petre, pe noi Domnul Iisus ne-a pus în Lucrarea aceasta a Oastei Sale pentru că El aici a avut nevoie de noi. Noi aici trebuie să muncim, noi aici trebuie să lucrăm”.
Aşa de mult mi s-au întipărit cuvintele acestea în suflet, că nu am putut să le uit niciodată. O, frate Marini, odihneşte-te în pace, căci tu ţi-ai făcut slujba ta frumoasă şi binecuvântată, tu ai ştiut, în timpul celor „trei ani” ai tăi, să ne sfătuieşti cu lacrimi pe fiecare dintre noi.
Dacă n-ar fi fost Pavel atunci la Milet şi Efes…
Dacă n-ar fi trimis Dumnezeu în vremile noastre un Iosif… un Marini… o aşa Lucrare… noi nu am fi în clipele acestea aici, nu am fi putut să ne privim feţele şi să ne întoarcem aşa de fericiţi – cum s-a mai amintit. Căci chiar de nu s-ar fi spus nici un cuvânt, numai pentru că ne-am văzut feţele, ne ducem acasă aşa de fericiţi, aşa de bucuroşi! Fraţii noştri merg ascultători, merg înainte şi privirea noastră, şi privirea frăţiilor voastre este ca un legământ înnoit, este ca o juruinţă: „Fraţilor, noi mergem!… Noi mergem până la capăt ascultători. Nu vom ceda şi nu ne vom întoarce. Nu vom lăsa şarpele, ci vom zdrobi capul şarpelui neascultării”.
Aşa vă spunem şi noi vouă, scumpii mei fraţi tineri, căci pe voi aici v-a chemat Dumnezeu. A avut nevoie aici Dumnezeu de voi, în această Lucrare sfântă a Lui. Voi aici trebuie să rămâneţi statornici şi credincioşi, şi curaţi, până la capătul călătoriei voastre, să fiţi o bucurie, o cunună pentru slava Aceluia care a fost încununat cu spini, pentru ca voi să fiţi încununaţi cu slavă mâine şi cu cinste.
Am venit la această nuntă, căci am primit o invitaţie. V-am văzut şi ne bucurăm, şi-I dăm slavă lui Dumnezeu, şi ne întoarcem fericiţi înapoi.
Dar se mai vorbeşte şi de o altă Nuntă, care va fi în cer… Ai invitaţia pentru ea, fratele meu! Preţul iertării şi preţul intrării la acea Nuntă a fost plătit de Iisus. Numai haina îţi mai lipseşte ţie.
Acum ne bucurăm că v-am văzut intrând pe porţi, pe uşa cortului… „Vin fraţii!… Vin fraţii!…” Unii n-au venit, dintre cei pe care i-am aşteptat. Slavă lui Dumnezeu că ne gândim că sunt în locuri binecuvântate. Dar la Nunta aceea din cer pe toţi îi vom aştepta şi ei ne vor aştepta.
Când vei aştepta, soră, pe soţul tău care azi nu te înţelege…
Când vei aştepta, părinte, pe copilul tău sau pe copila ta care azi nu te ascultă…
Când vei vedea că vin, vin alţii, dar ai tăi nu mai vin…
Deşi au avut invitaţia, deşi a fost plătit preţul şi pentru ei, ei n-au avut haina curăţiei, pentru că ei au umblat pe uliţă. Pentru că ei au ascultat de străini. Pentru că ei au ascultat de şarpe. Pentru că ei n-au ascultat de Dumnezeu. Pentru că ei n-au ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că ei n‑au ascultat de părinţi. Pentru că ei n-au ascultat de Evanghelie.
Doamne, ce va fi oare atunci, în clipa aceea? Cum se vor zdrobi inimile noastre atunci!… „De ce n-am făcut oare mai mult? De ce n-am plâns mai mult? De ce n-am jertfit mai mult? De ce nu ne-am ostenit mai mult? De ce l-am crescut oare [pe copilul meu] numai şi numai pentru moartea veşnică? De ce n-am avut grijă ca şi copiii mei să fie credincioşi? Ca şi copiii mei să-L aibă pe Hristos!… Ca şi copiii mei să fie copiii lui Dumnezeu…”.
Atunci însă vor fi lacrimile prea târzii şi părerile de rău prea târzii. Haideţi, fraţii mei dragi, şi de la nunta aceasta să plecăm cu un gând şi cu o hotărâre, ca să le ducem la toţi cei dragi ai noştri solia aceasta, rugămintea aceasta cu lacrimi tot mai fierbinţi, să-i sfătuim cu lacrimi pe dragii noştri. Şi chiar dacă în timpul cu cât tu vei vărsa lacrimi nu vei vedea cu ochii tăi roadele, ele vor veni după moartea ta, dar tu nu înceta acum, nu tăcea acum.
Vorbeşte-le cu lacrimi!
Domnul să binecuvânteze lacrimile, să binecuvânteze ochii care plâng, chiar dacă plâng până când se vor topi. Numai să ajungă să vadă – măcar mâine în Cer, dacă nu se poate astăzi pe pământ – că Dumnezeu n-a lăsat lacrimile lor nebinecuvântate.
Fraţii mei tineri, voi, care aţi avut în viaţa voastră o mamă, care aţi avut un tată, care aţi crescut într-o Lucrare sfântă… veţi putea voi oare să-i uitaţi? Veţi putea voi oare să-i uitaţi pe cei care v-au sfătuit cu lacrimi? Veţi putea voi oare să uitaţi perii albi şi faţa zbârcită a celor care v-au iubit şi vă iubesc cum nu v-a iubit nimenea?…
Ascultaţi-i până îi mai aveţi, căci mâine nu îi veţi mai avea!… Dacă vreţi, numai dacă vreţi să nu le sfâşiaţi inimile de tot… Dacă vreţi!…
Dacă nu vreţi, mai zdrobiţi-le inima şi mâine!… Mai zdrobiţi-le inima! Faceţi-o… Pentru că vă veţi da seama când nu îi veţi mai avea… Când inimile voastre se vor zdrobi de păcate şi răutăţi. Pentru că nu i-aţi ascultat pe acei care v-au vrut binele, pentru că voi aţi ascultat de acela care v‑a vrut răul.
Pentru aceea am zis aşa, cum spune şi poetul într-o poezie: „Vă sfătuiesc ca din sicriu sau ca de dincolo de mormânt”.
Odată se spunea: „Veniţi la Iisus! Veniţi, fraţilor, veniţi la Iisus!”.
Mai târziu s-a spus: „Dacă nu vreţi să purtaţi o cruce, dacă nu vreţi să suferiţi, dacă nu vreţi să purtaţi ocara lui Hristos, nu mai veniţi, fraţilor”…
În Oaste nu-i tihnă, în Oaste nu-i odihnă, în Oaste nu sunt titluri şi scaune… În Oaste sunt lacrimi şi luptă, şi jertfă. Nu veniţi, dacă nu le puteţi suferi şi purta. Nu veniţi! Cei care iubiţi tihna şi odihna, nu veniţi!
Însă voi, care aţi ştiut ce aţi ales, fraţii mei dragi, încă puţină şi foarte puţină vreme mai ţineţi mâinile sus, o clipă mai rugaţi-vă, un strop lăsaţi ochii să mai plângă. Cum plânge lumânarea când se topeşte!… Nu o vor înţelege cei care o au în mijlocul lor… Lasă că o vor înţelege ei mâine, când lacrimile o vor topi şi ei vor rămâne în întuneric. Atunci vor spune: „Mama mea, unde eşti? Tăticul meu drag, azi am ajuns eu să înţeleg tot ce mi-ai spus tu cu lacrimi!… Cine să mă mai sfătuiască? Pentru că n-am ascultat eu când trebuia, trebuie să mor acum pe pământ şi sus… trebuie să-mi iau răsplata neascultării mele”.
Mulţumim lui Dumnezeu că nu a lăsat să fie prea zdrobite şi prea îndelung zdrobite inimile acelora care au strigat spre El cu lacrimi. Căci şi Apostolul Pavel, dacă a avut dureri, a avut totuşi şi bucurii, din partea celor care au fost ascultători. Căci şi părinţilor noştri care ne-au sfătuit pe noi cu lacrimi, dacă au avut dureri mari sau dacă mai au şi astăzi, Domnul le trimite şi bucurii.
Ştiţi voi, scumpii noştri fraţi, iubiţii noştri tineri, ştiţi voi bucuria acelora care v-au sfătuit mereu, ziua şi noaptea? Şi nu uitaţi că timpul lui Pavel în Efes a fost numai de trei ani şi a trecut. Că timpul nostru este măsurat de mâna lui Dumnezeu, noi nu-l ştim. Ne-am obişnuit mereu cu părinţii, cu fraţii, cu surorile, cu nunţile. Dar de unde ştim noi când se termină cei „trei ani”? Şi atunci cu ce vom rămâne noi din cei „trei ani”?
Cei din Milet şi din Efes au rămas cu Hristos. Cu Hristosul cel Răstignit. Pentru că ştia Sfântul Pavel că vor veni şi alţii, dar „voi aveţi grijă de Acela cu rănile, de Acela cu semnele şi nu-L uitaţi niciodată”.
…Nu-i uitaţi niciodată pe cei care v-au sfătuit cu lacrimi zi şi noapte pe fiecare dintre voi. Nu uitaţi nici voi, fraţii mei, părinţi, mame, fraţi în vârstă. Nu uitaţi că, până când veţi fi în viaţă, datoria voastră este să ascultaţi tot aşa cum şi până aici aţi fost ascultători.
Dorim ca ascultarea voastră să crească mereu, cum creşte lumina soarelui până la amiază şi merge mereu tot în sus. Şi după cum în ziua sărbătorii acesteia fericite, a nunţii voastre, toţi ochii din Avram Iancu au fost îndreptaţi spre voi – cum s-a amintit aici –, voi să ştiţi că şi pe viitor vor fi îndreptaţi spre voi. Atâtea case nefericite, atâtea familii nefericite, atâţia copii nefericiţi, atâţia părinţi nefericiţi, atâţia care sunt mânaţi de atâtea patimi vor privi mereu la voi. Dacă voi totdeauna veţi fi ascultători, dacă Hristos, pe Care voi L-aţi chemat la nunta voastră, va fi mereu în căsnicia voastră, în întâlnirile voastre, în despărţirile voastre, în serviciul vostru, în căminul vostru, ochii tuturor vor privi la voi şi vor putea să înţeleagă că există Dumnezeu aici.
Aici e mâna lui Dumnezeu. Aici e degetul lui Dumnezeu. Deci se poate trăi şi credincios, se poate trăi încă pe lumea aceasta şi neîntinaţi de ea.
Şi căminul vostru să fie o pildă pentru toate căminele care în ziua aceasta au privit la voi. Aşa Îl rugăm pe Dumnezeu pentru voi şi pentru mai departe. Şi aşa rugaţi-L pe Dumnezeu şi voi, fraţii mai tineri, după ce veţi fi ascultători până la capăt. Rugaţi-vă mereu să rămâneţi aşa. Şi rugaţi-vă pentru aceia pe care i-aţi avut lângă voi şi v-au îndrumat până aici şi aduceţi-vă aminte de ei, şi rugaţi-L pe Dumnezeu să vi-i mai păstreze în mijlocul vostru, pentru că atâta vreme voi veţi fi fericiţi, cât veţi avea între voi aceşti stâlpi puternici. Iar când pe stâlpii aceştia nu-i veţi mai simţi lângă voi, veţi vedea atunci cum vă veţi simţi…
Să rămână atunci Hristos, când nu vor mai putea să rămână ei. Şi atunci avem nădejdea vieţii fericite când, în cortul fericit din cer, va-ncepe Nunta lui Iisus. Vor veni mereu ca râurile şi vor fi ai noştri. Şi nici unii din cei ce au fost plătiţi cu lacrimi nu vor rămâne afară. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Avram Iancu – mai 1980
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
