Când, in duh, mergem spre Fiinţa absoluta, aceasta cale ne pare infinita. Dumnezeu este ca steaua polara. Cum putem fi luminaţi de aceasta Stea care pare sa fie la mii de ani lumina? Si deodată vom descoperi ca acest drum foarte lung poate sa fie scurtat, ca Dumnezeu se afla foarte aproape de noi si spune: „O inimi fara minte si uşuratici in a intelege si a crede!”.
Cum sa trăim pentru a scapă de inselare? Nu trebuie sa credem ca participam la suferinţele lui Hristos când, in starea de durere a fiintei noastre – duh, minte, inima si trup – suferim pentru a nu mai face păcate. Dumnezeu singur, in judecata Sa, poate sa considere suferinţele noastre ca o participare la kenoza Unicului Sau Fiu. Calea noastră este aceea de a ne smeri, de a ne supune permanent; doar Dumnezeu poate sa ne inalte si sa ne preamărească.
Fiind creştin nu poţi sa trăieşti fara inspiraţie. Daca un artist adevărat trăieşte zi si noapte prin imaginile operei sale, atunci noi, fiind creştini, trebuie sa fim cu mult mai atenţi. Trebuie sa depăşim eforturile artiştilor pentru a trai după duhul Evangheliei.
Acum, cel mai important este ca Dumnezeu sa va inspire lupta voastră pentru mântuire. Când inspiraţia a fost data, toata viata se umple de lumina si de bucurie. Nu se mai remarca amănuntele. Nu putem sa ne indumnezeim prin propria noastră asceza. Indumnezeirea are loc prin salasluirea lui Dumnezeu in noi si nu datorita propriilor noastre capacităţi. Imaginaţia constituie in acest caz un mare pericol. Trebuie sa fim foarte atenţi si sa nu ne inchipuim ca atingerea acestui scop sta in puterea noastră. In schimb, pentru Dumnezeu totul este posibil. Duhul Sfant poate sa ne cerceteze chiar atunci când suntem cufundaţi in somn si suntem cei mai slabi, neputiinciosi.
Scopul cel mai inalt al omului – a deveni purtător al Duhului Sfant, fara inceput si fara sfârşit – presupune o libertate totala. Or, viata de fiecare zi ne arata ca prin lipsa de cunoaştere si de intelegere, lumea trăieşte o tragedie fara de sfârşit. Oamenii ignoranţi de Dumnezeu conduc lumea si acţionează cu autoritate; milioane de oameni suferă datorita situaţiei lor absurde si fara ieşire. In acest sens, oamenii ar trebuie lipsiţi de libertate. Intr-adevar, darul divin al libertăţii este nedespărţit de cunoaşterea lui Dumnezeu; or, noi zăcem in intunericul necunostintei. Totuşi, Biserica continua sa predice necesitatea acestei libertăţi absolute. Căci daca suntem lipsiţi intr-un fel sau altul de aceasta libertate, nu existam. Noi nu putem sa spunem ca Iisus Hristos: Eu sunt.
Dostoievski spunea: „Totul imi este ingaduit”. In sens duhovnicesc, aceasta expresie este, in intregime, adevărata, dar nu in realitatea in care trăim. Unde se inseala Dostoievski, daca se inseala? In opera sa nu citează pe Sfantul Apostol Pavel care spune: „Totul imi este ingaduit, dar nu totul imi este de folos. Totul imi este ingaduit, dar nu trebuie sa fiu stăpânit de nimic”. Avem aceasta libertate, aceasta putere in noi? Cu siguranţa, nu. Astfel, suntem lipsiţi de capacitatea de a trai după acest dar al libertăţii divine. Ce sa facem? Sa-L părăsim pe Hristos, sa alegem calea lata a lumii? Poate, dar atunci vom trai si vom muri cu nepăsare; viata isi va pierde sensul.
Cum sa găsim o cale de salvare in viata noastră de fiecare zi? Cum sa ne lucram mântuirea? Nu existam fara darul divin al libertăţii, dar aceasta libertate ne depăşeşte. Este necesara, dar nu putem sa o intelegem, nici sa o dobândim in noi. Cum sa trăim? Asceza ortodoxa ne da un răspuns. Prin ea incepem sa trăim cu conştiinţa limitelor noastre si in frica de Dumnezeu. Pentru a nu pierde binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptaţi pentru a păstra fiecare gând care va inspira si alungaţi orice gând care va ucide sufletul.
Cum sa ne curăţim firea de orice urma a păcatului strămoşesc? Acesta este sensul vieţii ascetice. In afara ei, nu este mântuire.
Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar daca suntem cu Hristos, vom ajunge sa le biruim. Manifestările exterioare ale ascezei, ca tinerea posturilor, nu sunt suficiente. Trebuie sa renastem chiar din interiorul nostru.
Cum sa nu ne temem de Postul Mare? La inceputul şederii mele in Muntele Athos, Postul Mare era pentru mine o mare sărbătoare: ma pregăteam pentru a primi revelaţia invierii noastre. Daca insotim aceasta abstinenta de hrana cu o rugăciune inspirata, in duh, nu numai trupul nostru va suporta aceasta perioada cu uşurinţa, ci chiar multe boli vor fi tămăduite.
Cei care sunt sănătoşi prin firea lor si care pot sa se lipsească de hrana timp de câteva săptămâni, ajung la o stare de fericire. Patimile li s-au liniştit. Un sentiment viu de pace si de prezenta a lui Dumnezeu insoteste rugăciunea. Este o nenorocire ca astăzi sa fim adesea lipsisti de aceasta putere de răbdare in nevointa.
Astăzi este imposibil sa impunem in totalitate rânduielile Bisericii. Pentru ca sunteţi atât de diferiţi unii de alţii; fixati-va fiecare o măsura a postului.
Dezavantajul rânduielilor canonice este acela ca linişteşte conştiinţa acelora care pot sa le păzească si le dau sentimentul ca sunt mântuiţi. Aceasta este o gândire foate naiva. Fariseii, asceţii, rabinii Vechiului Testament posteau de asemenea si ei, dar aceasta nu era suficient. Hristos a spus: Daca nu intreceti virtuţile fariseilor, nu veţi putea sa va mântuiţi.
Sfantul Pavel, acest mare geniu pe care ni l-a dat pronia divina, afirma ca nici o lege nu a dus vreodată pe nimeni la mântuire, acestea fiind spuse, regulile Bisericii pot sa fie, pentru inceput, un ajutor. Intr-adevar, daca de la inceput suntem lasati liberi, de capul nostru, putem sa ne pierdem.
Omul care a reuşit sa se ridice deasupra oricărei legi a atins starea de indumnezeire, adică mântuirea. Este mult mai important sa fii conştient si responsabil de fiecare mişcare a inimii si a mintii, decât de a avea o regula.
Este mult mai greu sa dobândeşti o anumita putere de discernământ, decât de a-ti fixa reguli. In viata de fiecare zi, este foarte important sa ne concentram mereu atenţia asupra poruncilor date de Dumnezeu, asupra a ceea ce trebuie sa facem si cum sa facem. Totuşi, nu putem sa ne eliberam cu totul de gândurile murdare; nimeni, nici chiar cei mai desăvârşiţi, nu pot. Indiferent de starea atinsa, desăvârşirea nu impiedica niciodată ca sufletul sa fie tulburat. Având experienţa vieţii duhovniceşti, constatam ca ceea ce ne tulbura mai inainte devine, pur si simplu, mai uşor de invins.
In pustiu, Hristos se impotriveste ispitelor diavolului printr-un refuz categoric, formulând chiar bazele teologice ale răspunsului Sau. Este o lecţie pentru noi. De fiecare data când avem un gând urat, trebuie sa-l respingem imediat, sa refuzam a intra in dialog cu el. Dar aceasta stare nu poate fi dobândita decât printr-o foarte indelungata asceza, prin lucrarea harului in noi.
Ce inseamna a ne lucra mântuirea? Din tot ceea ce observam in existenta cosmica, sa alegem ceea ce este plăcut lui Dumnezeu si sa ne despărţim de ceea ce este contrar voii Lui. Atunci, cate puţin, vom vedea cum viata noastră se va schimba. Dar sa fim răbdători! Cu siguranţa, Dumnezeu poate sa ne cerceteze pentru o clipa si sa ne deschidă ochii sufletului pentru totdeauna. Dar, de obicei, aceasta este rezultatul unei nevointe indelungate, care nu are nimic comun cu iluziile. Citiţi pe Sfantul Siluan si veţi descoperi cum sufletul sau trăia mereu in Hristos. Veţi intelege cuvântul sau, când spunea ca sfinţii nu trăiesc nici o clipa fara rugăciune.
Cum sa discernem gândurile care vin din exterior de acelea care se nasc in inima noastră? Cel mai adesea, pătrunderea energiei demonice este atât de subtila, incat o consideram ca facand parte din noi insine. Invăţătura moştenită de la Sfinţii Părinţi ne ajuta, dar nu este suficienta. Tulburarea, neliniştea pe care un gând o provoacă in inima noastră este semnul ca vine de la diavol. Aceasta este mai puternica, atunci când avem gânduri de hula. Daca nu ne indulcim cu gândul pe care il avem in inima, daca nu suntem mulţumiţi sufleteşte, este semn ca acest gând nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol, care pătrunde inlauntrul inimii noastre.
Este foarte greu sa deosebim gândurile care se nasc in inima noastră sub influenta vrăjmaşului. Vom putea dobândi acest dar, progresiv, prin asceza, printr-o lupta impotriva patimilor pe care noi, copiii lui Adam, le posedam. Treptat, vom incepe astfel sa deosebim, sa simţim ca acest gând sau acea mişcare a sufletului, nu este de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaş. Nu prin meditaţie dobândim aceasta, ci printr-un sentiment, o intuiţie imediata, extrem de subtila si dificila de demonstrat, care este întotdeauna rezultatul unor ani indelungati de asceza. După Sfanţul Isaac Şirul si părintele nostru Siluan, deosebirea gândurilor este condiţionata, de asemenea, de modul in care Duhul Sfanţ acţionează in inima, de experienţa pe care o avem de la har si de atacurile demonice. Diminuarea sau pierderea harului este semnul ca am primit un gând de la diavol. In schimb, un gând vine de la Dumnezeu, de la un inger sau de la Duhul Sfanţ când ne umple de bucurie si ne aduce o pace nespusa in suflet.
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov,
traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica),
– Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014
