Fapte 5, 12-20
Sfinţii Apostoli L-au auzit pe Mântuitorul, înainte de Înălţarea Sa la cer, spunându-le aceste cuvinte: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 17-18).
În Apostolul din Duminica a doua după Paşti, pe Sfinţii Ucenici, care au ascultat de Domnul şi nu s-au depărtat de Ierusalim, după ce au stăruit cu rugăciunea-n templu, toţi îi văd făcând minuni după Pogorârea limbilor ca de foc ale Duhului Sfânt. Aceste limbi s-au făcut foc aprins, încât „…nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda” (v. 13). Cei care nu cutezau erau înspăimântaţi de moartea lui Anania şi a soţiei lui, Safira, iar poporul îi lăuda că îi vindecau bolnavii numai cu umbra lor.
Arhiereul complotează din nou, de pizmă şi spaimă, văzând că nu a reuşit, odată cu răstignirea Nazarineanului, decât să mărească, să aprindă tot mai mult focul. A dat poruncă să fie aruncaţi în temniţă Sfinţii Apostoli, cu gândul cel mai sigur ca să-i omoare. Dar, dimineaţă, găsesc temniţa goală, aşa cum au găsit şi mormântul Mântuitorului. Apostolii erau în templu stând şi învăţând poporul. Căci un înger al Domnului „…poate era chiar Domnul cu Care erau obişnuiţi a intra prin uşile încuiate – îi ridică şi-i cheamă după sine deschizând înaintea lor uşile ferecate ale închisorii” (pr. Petru Roncea, Pecetea apostoliei mele, p. 15), poruncindu-le să grăiască poporului în templu cuvintele vieţii.
În meditaţia la acest Apostol, fratele Traian ne spune că „Prigonirile sunt pentru credinţă ceea ce este furtuna pentru foc.
Când focul e slab, furtuna îl împrăştie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult şi îl răspândeşte nespus mai repede. Aşa a fost totdeauna şi aşa a rămas până astăzi”. Acum o sută de ani, focul Duhului Sfânt a slobozit o mică scânteie aici, la Sibiu. Se credea că scânteia se va stinge fără să se aprindă într-o flacără puternică de foc. Ani de zile, Părintele a pâlpâit cu numai câţiva ostaşi lângă el. Dar focul s-a aprins, pentru că scânteia era de la Dumnezeu. Şi pe urmă focul a cuprins toată ţara, pentru că el, Părintele Iosif, era de la Dumnezeu.
„Vom stărui îndeosebi a arăta cum se aprinde un foc al Oastei şi cum trebuie ţinut aprins” (Pr. Iosif Trifa, Dumnezeu Duhul Sfânt, p. 134). Dragul nostru Părinte duhovnicesc toate ni le-a spus, toate ni le-a făcut cunoscute, noi doar trebuie să ne îngrijim să nu se stingă focul. „Se stinge focul! – aici e izvorul răului. Niciodată n-au fost vremuri atât de potrivite pentru vestirea Evangheliei ca azi – numai că răul e că lipsesc vestitorii; nu-i cine să aprindă focul” (Ibidem p. 136).
Nu-i cine să se mai aplece la câte un cuptor scund care nu arde prea bine, să sufle cu putere şi să lăcrimeze mult… Şi este mare nevoie să suflăm în flacăra credinţei care abia mai pâlpâie, altcum focul se stinge de tot. Noi suntem cuptorul ce nu prea arde bine. Scumpul nostru Părinte chiar şi unui cărbune rămas singur îi spune: „Apoi nu descuraja! Că focul tău e de la Dumnezeu şi el rămâne câtă vreme sufli şi tu în el cu rugăciunile tale, cu cântările tale, cu lacrimile şi râvna ta. Dar cată să mai găseşti un cărbune pe lângă cărbunele tău, şi încă unul, şi încă unul…” Exagerarea cărbunelui o numeşte Părintele Iosif pe aceea în care un cărbune aprins caută cărbuni stinşi şi-i aprinde. Oastea Domnului trăieşte prin astfel de „exagerări”.
În cei o sută de ani, au trecut peste vatra cuptorului nostru fel de fel de ape, din afară şi dinăuntru, răciri, îngheţ, pustiiri, şi acum, ca o pâlpâire, simţim din nou scânteia chemării adunărilor Oastei Domnului: ne strângem ca să nu ne stingem! Să păstreze Dumnezeu vie în inima noastră scânteia Părintelui Iosif, aprinsă aici, la Sibiu, ca să ne aprindem mereu, pe noi şi pe alţii… şi pe alţii!…
Costel HÎNCU
