Dumnezeu este ca soarele, permanent dăruieşte lumină şi căldură. Dacă Soarele-Dumnezeu răspândeşte continuu lumină şi căldură, atunci cum am rămas noi aşa de înapoiaţi faţă de lucrarea lui Dumnezeu? Cum stăm cu cercetarea fraţilor? Ne doare de multe ori. Am cercetat atâţia fraţi şi atâtea adunări… am căutat cât am putut să le ridicăm, dar pe multe, după ani de zile, tot acolo le-am găsit. Stau în umbră, se înflăcărează puţin în adunare, dar unde-i laşi, tot acolo îi găseşti. E la fel şi în adunările noastre? Numărul nu mai creşte şi mereu auzi plângând: „Frate, vino şi la noi, că uite ce s-a întâmplat iar…”
Cât de mult ne doare lucrul acesta! Sunt atâtea locuri unde ar trebuie să se facă evanghelizare, să se facă cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, că vin atâtea veşti triste: „Frate, vino la noi, că uite ce s-a întâmplat…”
Sfântul Apostol Pavel răspunde unor astfel de oameni: „Voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi nevoie iarăşi de lapte. Aveţi nevoie de cineva care să vă înveţe cele dintâi adevăruri începătoare ale Evangheliei.” Ce-aţi uitat? Un copil se hrăneşte cu lapte! Omul mare se hrăneşte cu bucate tari. El cunoaşte, fraţii mei dragi. Şi cu durere spunem lucrul acesta, în atâtea locuri am întâmpinat greutăţile acestea. Şi e atâta vreme trecută!… Să ştiţi că astfel de adunări împiedică şi înaintarea Evangheliei în suflete. Stinge şi duhul adunării, şi al fraţilor noştri. Nu vedeţi câtă amărăciune? Fraţii noştri dragi, unii mereu fug cu câte o veste tristă la fraţi, să le mai amărască inima, că nu-i destul de amărâtă… Se grăbesc să ducă o veste despre un frate, să ducă o veste rea despre o adunare, despre o familie… Şi-apoi până la sfârşit să-i umple de amărăciune. De ce să amărâm inima fraţilor noştri? Ne pare rău de ei? Dar de ce să amărâm inima Domnului cu astfel de stări? Să ştiţi, fraţii mei şi surorilor: atâta vreme cât se întâmplă astfel de stări între noi, toţi ne avem partea noastră de vină. Eu mă condamn pe mine totdeauna – şi să nu mă lase Domnul ca să nu mă condamn – ori de câte ori aud de o cădere sau de o slăbiciune din vreo adunare. Da, aici e şi partea mea de vină; şi eu sunt vinovat aici. N-am vegheat cât a trebuit! N-am stăruit asupra Cuvântului. Fraţii n-au fost hrăniţi cum trebuia. Fiecare, cei care aveţi copii, vă bucuraţi când vedeţi că au poftă de mâncare, când se dezvoltă, când cresc… vă bucuraţi nespus de mult. Spunea un frate (vi l-am arătat la nuntă) că are şaptesprezece copii şi zicea: „De câte ori, când vin copiii de la şcoală, n-am ce să le pun de mâncare… N-am ce… Copiii se uită pe masă… nu-i nimica… Se uită peste tot… nu-i nimica. Se apucă de lecţii şi de multe ori cu lacrimi în ochi se apucă să înveţe. Seara şi înainte de culcare iar se uită copilaşii pe masă… Tot nimica… nici un fel de mâncare. Se duc şi se culcă. Când am ceva de mâncare, eu nu pot mânca. Mă uit la ei cu câtă dragoste mănâncă şi eu mă satur de pofta cu care mănâncă ei.” Aşa-i părintele!
Oare-n adunările noastre, fraţii noştri dragi, fraţilor lucrători, nu trebuie să fim ca nişte părinţi, să ne bucurăm de dorinţa fraţilor, de foamea fraţilor, de pofta cu care ei ascultă Cuvântul lui Dumnezeu? Am stat de vorbă o dată cu cineva şi am zis aşa: „Fraţilor lucrători, când veniţi la adunare, uitaţi-vă peste adunare. Fiecare faţă spune ceva. Priveşte-l în faţă pe fiecare şi vezi ce-ţi spune faţa lui: ori întristare şi amărăciune, ori bucurie… Ori un zâmbet fericit, ori o stare de amărăciune… Numai atunci poţi să ai linişte, când vezi pe faţa fiecăruia un zâmbet de bucurie, de mulţumire sufletească. Poţi să te pui la masă ca să te hrăneşti când ştii că copilul tău este flămând, e gol, e-n suferinţă? Poţi tu să ai linişte?
din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
