Pentru Răsăritul creştin, nu doar mintea cunoaşte, ci chiar şi cele mai neînsemnate elemente ale trupului „cunosc” şi se dezvoltă şi ele, în mod firesc, ca şi aceea. Aşa Îl cunoaşte omul pe Dumnezeu, aşa Îl cunoaşte şi pe Sfântul Duh. De aceea, Îl cunoaşte pe Dumnezeu în chip real, de aceea Îl cunoaşte, şi nu Îl deduce, aşa cum o fac apusenii, care, după expresia Sfântului Grigorie de Nyssa, „transformă propriile lor idei”.
Când Dumnezeu S-a arătat într-un mod de negrăit stareţului Siluan, „întreaga lui făptură s-a umplut de focul Harului Duhului Sfânt”.
Tradiţia creştină răsăriteană are conştiinţa faptului că – pentru a asculta „cuvintele de negrăit”, pentru a vedea slava lui Dumnezeu, Lumina cea nezidită care mântuieşte şi dăruieşte într-un asemenea grad odihna, pentru a vedea „naşterea străină” – omul trebuie să se înstrăineze de lume, nu să fugă de lume, ci să nu se identifice cu lumea şi să nu adopte modul de a fi al lumii, să nu se identifice cu duhul egoismului şi al căpătuirii care domină lumea.
Tradiţia răsăriteană creştină este convinsă că, cu cât fiecare membru în parte este infestat de narcisism, de preocuparea numai faţă de sine, de autoadulare, cu atât umanitatea nu va putea nicicum şi cu ajutorul niciunui artificiu psihologic, economic, social sau politic să construiască relaţii omeneşti sănătoase şi societăţi binecuvântate.
Avva Pimen a spus: „Dacă va ajunge omul la cuvântul Apostolului, toate sunt curate celor curaţi, se va vedea pe sine ca cel mai mic dintre toate făpturile”. Atunci fratele l-a întrebat:
– Cum este cu putinţă să mă consider mai mic decât un ucigaş?
Iar Avva i-a răspuns:
– Dacă va ajunge omul la înălţimea acestui cuvânt şi va vedea un om ucigând, va spune: Acela a făcut acest păcat numai odată, însă eu ucid în fiecare zi.
Tradiţia răsăriteană creştină nu a fost constrânsă să-şi ascundă adevărata faţă, nu şi-a cheltuit energia spre a-şi crea o vitrină, nu a încercat să-şi nege păcătoşenia, nici să şi-o mistifice sau să şi-o refuleze.
Adevărata Biserică a lui Hristos nu a simulat o ireproşabilă comuniune, ci a declarat cu fiecare ocazie posibilă că este alcătuită din oameni păcătoşi, care totuşi nu se abandonează unul pe celălalt, şi nu disperă, fiindcă nu se sprijină pe propria justificare, ci pe mila şi pe harul Dumnezeului Celui fără de păcat.
Oare câţi dintre cei cuprinşi în spaţiul geografic al Răsăritului au rămas existenţial în tradiţia culturală Răsăriteană şi în adevărata Biserică a lui Hristos pe care Acesta a creat-o? Se pare că sunt extrem de puţini. Cei mai mulţi, înşelaţi de sirenele occidentale, urmează Apusul în declinu-i falimentar şi sunt ruinaţi de nevroze şi simptome psihosomatice, sunt epuizaţi de vânarea utopiei sistemelor netestate, dar aşa-zis perfecte, sau uită de sine purtaţi în multiplele şi ameninţătoarele evadări pe care omul contemporan le-a născocit pentru a fugi de suferinţa disperării, a singurătăţii şi a vacuumului interior.
Să fugim deci de o pocăinţă care cere minimum, că ştim bine ce pocăinţă a trăit Iisus: o pocăinţă în care a dat totul. Să fugim de o pocăinţă care pune preţ pe exterior, pe aplauze şi pe laude, să fugim de o pocăinţă în care conştiinţa nu ne mai mustră când greşim, iar cuvântul din predică nu ne mişcă când îl ascultăm. Să fugim de o pocăinţă care pătează ochiul şi apoi mintea şi, în timp, trupul. Să fugim de o pocăinţă care dă un leu în cutia milei şi apoi zâmbeşte fericită ca şi cum I-ar fi făcut cel mai mare favor lui Iisus. Să fugim de o pocăinţă care ne cere un program de prezenţă la biserică şi, în rest, ne lasă să trăim cum dorim. Să fugim, că aceea nu este o pocăinţă, nu este o credinţă, ci o autosuficienţă religioasă care nu ne duce în rai!… Să fugim spre o pocăinţă reală!
Abia când inima noastră se va curăţa, se vor rezolva toate problemele vieţii noastre.
Pr. Constantin ONU
