(Galateni 2, 16, 20)
Epistola Sfântului Pavel către Galateni este una dintre cele mai pauline epistole dintre toate câte a scris poporului lui Dumnezeu. Şi nouă. Tonul epistolei este uimitor: viguros şi pasional, afectuos şi realist, sarcastic şi mângâietor deopotrivă. Primul capitol al epistolei este dedicat de către Apostol tocmai apostolatului său. Îndată după salutul de adresare (1, 1-5), Apostolul – cel nu de la oameni şi nici prin vreun om, ci prin Hristos şi prin Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat pe El din morţi (1, 1) – se arată destoinic în asumarea paternităţii duhovniceşti, asumând comunitatea galatenilor. Deloc uşoară. Mărturisirea sa este lucrătoare în Evanghelia lui Hristos, pe care o socoteşte fundamentală mărturiei. Straşnic în exprimarea acestei unicităţi: „…chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (…) Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema!” (Gal 1, 8-9). Nu-i, aşadar, încă o filozofie dăruită povestitorilor din cetate, atât de răspândiţi în istoria vremii aceleia (sunt anii 56/57 d. HR) (Introducere în subiect, în Angelo Ranon, San Paolo. Vita e Lettere – Introduzione al Nuovo Testamento, Messagero, Padova, 1991, pp. 127-131). Evanghelia nu este o vestire între alte vestiri. Sf. Ap. Pavel subliniază aici nu doar unicitatea Evangheliei, ci şi că Evanghelia nu este după om. Nu este o acordare a învăţăturii cu surogaturile de viaţă în care se scălda lumea de atunci şi de acum. Persecutorul şi fariseul de până mai ieri, din drumul Damascului, ştie cum se manipulează textul Legii pentru ca omul să aibă mereu dreptate. Apostolul cel născut din apă şi din Duh provoacă însă dincolo de mecanismul gândirii fariseice. Este incredibil cum trece din planul ascetic, al vieţii cotidiene, şi transferă spre cunoaşterea mistică asumarea în Hristos a misiunii sale. Cât de minunat se exprimă: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge” (Gal 1, 15-16). Acest Iisus Ce a fost descoperit întru el de către Dumnezeu este subiectul discursului său din textul Apostolului acestei Duminici.
Bolovănoasă epistolă (cum se exprima Părintele Grigorie T. Marcu, de aici, de la Sibiu), dar din blocurile sale de piatră se poate zidi Biserica şi Sf. Pavel ştie foarte bine aceasta. Toată povestirea legată de drumul misiunii sale – Ierusalim, Siria, Cilicia, Iudeea şi iarăşi Ierusalim – este folosită pentru a fundamenta icoana libertăţii trăirii lui Iisus Hristos dincolo de Lege şi faptele Legii. Sf. Pavel scrie cu textul ce-l auzim la Liturghie una dintre cele mai grandioase pagini asupra libertăţii umane. Poate cea mai frumoasă descriere a Libertăţii, după Fericirile rostite de Însuşi Domnul. Punctele atinse sunt fundamentale înţelegerii vieţii noastre duhovniceşti: omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Iisus Hristos (Gal 2, 16). Ap. Pavel aminteşte, aşadar, regula de aur a mântuirii: lucrarea lui Iisus Hristos în propriile noastre vieţi. Aşa cum s-a descoperit pe Sine în Pavel. Crusta de autosuficienţă fariseică, în care ne zbatem şi noi, crapă sub lovitura tandră a Harului. Un soi de maieutică a sculptorului cu marmura casabilă din care vrea să iasă la lumină persoana-model. Aducând aminte de faptul că cei din Galatia sunt iudei – era o comunitate pe care, în fond, o cunoştea foarte bine –, le aduce aminte de faptul că nu sunt păgâni. Că Legea îi ţine vii în cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Un Dumnezeu Viu. Fără corecţii aduse Legii, dar care a dăruit Legea să-i ducă la Mesia-Iisus Hristos. Or, încăpăţânarea de a vedea doar Legea, fără Dumnezeu în ea, îi adusese în pragul păgânizării. Ceea ce spune de fapt Ap. Pavel este valabil oricărei forme de închinare. Fie în Lege, fie în Duh, pericolul idolatrizării nu poate fi evitat decât dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să crească viu în propriile noastre vieţi. Este ceea ce numea Părintele Sofronie de la Essex ca fiind transfer de viaţă între noi şi Hristos. Acel „dai voinţă, iei putere” care face din creştin un nemuritor. Apostolul explică galatenilor – şi celor ca ei – că nu a venit pentru a zidi ceea ce a dărâmat, „căci eu prin Lege am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu” (Gal 2, 19). E important să înţelegem modul în care Sf. Pavel, fariseul, creşte în cunoaşterea în Har. A reconstrui ceea ce dărâmase aduce aminte de refacerea unei cetăţi nefolositoare, a unui cerc de fier fără rost (Fer. Augustin). Ceea ce rosteşte Sf. Ap. Pavel ţine, oarecum, de mentalitatea îndărătnică a oricărei comunităţi care nu este dispusă să schimbe chestiunile în care s-a obişnuit, în care şi-a cultivat deja suficienţa. Fără a fi răutăcios, ne vizează şi pe noi, propriile noastre comunităţi. Care nu mai gândesc asupra cadrelor mântuirii, ci le iau gata construite. Şi doar ce încape în ele devine vrednic de laudă în Hristos. Aşa am ratat beţivii, şi curvarii, şi hoţii, şi pe toţi cei care ni s-au dat să-i întoarcem la Hristos, dar pe care, pentru că nu intrau în rama tablourilor noastre misionare, i-am zvârlit spre secte şi spre pierzanie. Neatenţii de noi! Cum se vede în astfel de situaţii că nu am murit faţă de Lege, ca să fim vii în Hristos. Un Hristos Care ne încurajează să gândim. Să luptăm în Duhul Sfânt pentru fiecare dintre cei care au nevoie de vestirea Evangheliei şi Tainele Bisericii. Căci nu doar mărturisirea face Biserica, ci şi comuniunea prin Tainele Care-l fac viu pe Dumnezeu în mijlocul comunităţii şi în fiecare mădular în parte. El este Viaţa.
Finalul textului Apostolului este des recitat şi citat de creştini, dar rar cinstit cu viaţa, asemeni lui Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20). Nu e o lepădare de har aceasta, ci identificarea Izvorului prin care harul se activează în structura intimă a persoanei. Sf. Pavel pare entuziast şi parcă auzi în ureche vocea sa puternică în credinţă: Căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar! (Gal 4, 21). Cât de hotărât este Ap. Pavel în a dărâma idolul dreptăţii personale argumentate doar cu Legea! Că aşa trebuie devine aşa este putinţă în Harul lui Hristos. Aviz celor înţepeniţi în aşa trebuie. Şi celor care arestează harul în idolatrizări penibile. Cred că lecţia libertăţii oferită nouă de Sf. Pavel, Apostolul convertit parcă în permanenţă, este limpede: Hristos! Credinţa lui stă pe înţelegerea a două laturi ale mărturiei vii a Evangheliei: credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit şi S-a dat pe Sine jertfă pentru viaţa lui Pavel. Şi a noastră. Or, astăzi, aici păcătuim straşnic. Nu prea mai avem conştiinţa că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Care a murit pentru păcatele noastre. Jertfa Lui e ultima pe lista darurilor cu care ne împopoţonăm lista de valori. Or, Sf. Pavel despre asta ne vorbeşte. Despre unicitatea Jertfei şi reluarea ei, în parte, pentru fiecare şi cu fiecare dintre noi. Idolatrizarea lui Dumnezeu contravine învăţăturii Bisericii. Poate de aceea şi citim acest text în Duminica aducerii-aminte de Sinodul 7 Ecumenic. Sinod în care icoana este reaşezată în locul de cinstire cuvenit. Pentru că în ea este prezent Domnul Hristos şi toţi cei care nu au trăit pentru ei, ci numai pentru Hristos. De aceea, la final, au fost Hristoşi în Har în întregime. Şi aşa se manifestă prin chipul lor iconizat şi moaştele lor îmbibate în Har.
Pr. Constantin NECULA
