Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CUVÂNTUL ADEVĂRULUI ŞI DUHUL ADEVĂRULUI

CUVÂNTUL ADEVĂRULUI ŞI DUHUL ADEVĂRULUI

CUVÂNTUL ADEVĂRULUI ŞI DUHUL ADEVĂRULUI

Vorbirea fratelui Traian Dorz de la adunarea de logodnă de la Leorda – 9 august 1986

(…) Aşa că vă rugăm, stăm aşa înghesuiţi, cum putem. Necazul nostru trece şi oboseala trece, dar bucuria că am stat liniştiţi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu ne va rămâne totdeauna o amintire neuitată şi de data aceasta. Aşa, cât de înghesuiţi putem sta, stăm liniştiţi, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, oricât de greu am sta, nu stăm cum a stat Mântuitorul nostru pe Cruce, în chinuri, suferind pentru noi. Şi chiar dacă trebuie să dăm puţin un preţ de osteneli şi de jertfă pentru ascultarea Cuvântul lui Dumnezeu, poate că mai mult preţuim noi totdeauna ceea ce plătim mai scump. Să plătim oricât de scump ascultarea noastră, pentru că aceasta este jertfa cea mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. De aceea vă rugăm, cât putem, stăm liniştiţi, să ascultăm Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, căci peste câteva minute noi vom pleca. Şi am dori să ducem în inima noastră o amintire plăcută despre cele câteva clipe pe care Domnul ni le-a rânduit să le petrecem împreună şi aici, în Sfântul lui Cuvânt, sub dulcea ocrotire a binecuvântării Sale pe care am cerut-o de la cel dintâi cuvânt de rugăciune pe care l‑am înălţat spre cer în clipa când ne-am întâlnit aici.

Deci vă rugăm din toată inima să ascultăm mai departe, cu dragoste şi cu evlavie, Cuvântul lui Dumnezeu, ca să ne fie de folos şi nouă, şi celor pentru care ne vom ruga pe mai departe (…), ca să ne însoţească mântuirea aici şi în veşnicie. Amin.

*   *   *

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Scumpii noştri fraţi şi surori, ce minunate sunt aceste clipe, într-adevăr, când privim la Iisus, Dulcele, Dragul, Scumpul nostru Mântuitor, lumina noastră frumoasă, frumoasa noastră lumină! Iubirea noastră frumoasă, frumoasa noastră iubire! Răsplata noastră frumoasă, frumoasa noastră răsplată! Ce minunate sunt clipele pe care le petrecem lângă El, cu El, în El, în astfel de stări! Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori ne întâlnim doi sau trei împreună şi starea noastră cu Hristos este fericită şi n-am dori niciodată să se sfârşească.

Suntem aşa de aproape de sărbătoarea Schimbării la Faţă, pe care am petrecut-o miercurea trecută, în ziua de 6 august. Ce momente strălucite au trăit Sfinţii Apostoli acolo, în clipele când au fost împreună cu Mântuitorul! Am mai avut ocazia [să vorbim despre aceasta] şi miercurea trecută, cu alt prilej binecuvântat pe care l-am petrecut împreună cu fraţii şi cu surorile noastre, tot cam prin aceste locuri…

Am petrecut la fel, cu fraţii noştri din alte locuri, toată noaptea trecută, în astfel de minunate şi fericite stări de părtăşie şi de binecuvântare, ca pe un Tabor minunat şi strălucit în care L-am văzut aievea, cu ochii sufletului nostru, pe Dulcele şi Dragul nostru Mântuitor – frumoasa noastră Iubire, Iubirea noastră frumoasă – în mijlocul nostru. Ori de câte ori doi sau trei ne adunăm în Numele Domnului, frumoasa noastră Lumină, Iisus, Iisus, Lumina noastră frumoasă, e în mijlocul nostru. Ce fericit ne strălucesc înaintea inimilor noastre cuvintele Lui, Faţa Lui, dragostea Lui care a făcut atâta pentru noi! N-avem noi nici cuvinte, nici lacrimi, nici cântări, nici rugăciuni de mulţumire îndeajuns să-I aducem Lui toată recunoştinţa pe care I-o datorăm că ne-a dăruit şi acum, şi astăzi, şi alaltăieri, şi mai departe, şi ne va mai dărui mereu astfel de stări binecuvântate cu care ne învredniceşte şi pe noi, ca pe Sfinţii Săi Apostoli pe Tabor atunci, să petrecem cu El astfel de momente fericite.

Nu-i nicăieri un loc mai fericit, decât acolo unde eşti cu Domnul şi cu fraţii, unde dragostea Lui este ca un steag fluturat peste noi. Şi ce împrejurări mai fericite avem noi în viaţă pentru a ne împărtăşi această iubire şi pentru a ne înălţa sufletele noastre cu astfel de cântări, decât un astfel de prilej binecuvântat pe care ni l-a rânduit Domnul şi în clipa aceasta când, în cea mai fericită stare şi în cea mai dulce binecuvântare, dragostea lui Dumnezeu uneşte două suflete care şi-au făgăduit pentru totdeauna dragoste necondiţionată, statornică, frumoasă, dulce, curată unul celuilalt, în Numele lui Hristos, Care este dragoste, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos nu este nici forţă, nici silă, nici presiune, ci este dragoste pentru toţi. Tot ce ne cheamă şi tot ce ne cere El doreşte să-I aducem din iubire. Predarea noastră, legământul nostru, rugăciune noastră, credinţa noastră, toate trebuie să fie îmbălsămate cu acest sfânt şi dulce mir de nard al iubirii lui Dumnezeu. Pentru că noi nu prin dreptate, nici prin forţă am fost mântuiţi, ci prin iubire. Noi trebuie să căutăm dragostea lui Dumnezeu în cuvintele noastre, în comportările noastre, în atitudinea noastră nu numai unul faţă de celălalt, în căsnicia noastră. Ci fiecare faţă de semenul său, în orice relaţii s-ar găsi, trebuie să fie înveşmântat, îmbălsămat, îndemnat, însufleţit permanent numai de acest sentiment sfânt pe care Dumnezeu Şi l-a însuşit ca înfăţişare a Lui. Despre nici un lucru nu se spune atât de stăruitor că este Dumnezeu ca despre iubire. „Dumnezeu este iubire”, a spus Cuvântul Său cel Sfânt şi l-a scris unul dintre cei care a simţit mai mult ca oricine acest sentiment sfânt. Mai ales în seara Cinei de Taină, când Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a stat cu capul aplecat pe sânul lui Iisus, pe inima lui Iisus, acolo unde ardea puternic, vibra puternic, simţea puternic, iubea puternic, suferea puternic dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Nimeni n-a simţit-o ca el, care a stat alipit de sânul lui Iisus. Nu este alt loc mai minunat în viaţa şi în lumea aceasta, şi în veşnicie, [nici o altă stare], decât cineva să ajungă la o aşa intimitate, la o aşa interiorizare şi trăire sfântă, personală cu Hristos ca a aceluia care a înţeles că Dumnezeu este iubire; şi că în toate manifestările Sale faţă de noi, Dumnezeu este iubire, lumină, frumuseţe şi binecuvântare.

Participăm acum la un moment fericit, când harul lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu uneşte aceste două suflete. Nimic n-a fost forţat aici. Nimic n-a fost de silă, totul a fost de bunăvoie, din îndemnul cel dulce şi fericit al acestei taine minunate care este iubirea lui Dumnezeu trezită acolo unde El a vrut să rămână curată, sfântă, fierbinte, statornică, neschimbată până la sfârşit; în acele două suflete care, din clipa când şi-au spus unul altuia „Da!” în faţa lui Hristos şi în Numele lui Hristos, au devenit, din momentul acela, unul şi una pentru totdeauna. Ce taină este aceasta! S-a spus mereu despre ea. Noi ar trebui, când vorbim despre această taină şi despre această sfântă stare cu Hristos, să vorbim mereu cu lacrimi şi să ne simţim permanent numai pe înălţimile binecuvântate, pe munţii cei duhovniceşti, pe stările cele înalt duhovniceşti în care Dumnezeu doreşte să ne simţim totdeauna, ca acolo să ne poată El vorbi nouă şi noi Lui. Acolo El să ne simtă pe noi în El şi pe El în noi. În această strălucită stare este cel mai potrivit loc şi mediu în care noi ne putem uni cu Hristos şi putem să înţelegem cu adevărat voia lui Dumnezeu. „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Până când n-am ajuns într-adevăr să ne contopim cu această sfântă şi cerească însuşire care este iubirea – iubirea aceea în care este iertare, blândeţe, bunătate şi tot ce poate fi cald, plăcut, frumos, înviorător – până când noi n-am ajuns încă la această stare, trebuie să luptăm, să ne rugăm, să muncim şi poate că să suferim, ca să ajungem.

Sunt patru condiţii pe care le cere Dumnezeu pentru ca noi să devenim nişte suflete cu adevărat părtaşe cu El şi să putem crea fapte şi lucrări nemuritoare: să muncim cel mai mult, dar să muncim cinstit şi frumos; să ne rugăm cel mai mult, dar să ne rugăm fierbinte şi cu dragoste, şi cu credinţă; să iubim cel mai mult, dar să iubim până la jertfă, aşa cum ne-a iubit pe noi Hristos; şi să suferim cel mai mult. Cine poate să muncească mai mult ca toţi, să se roage mai mult ca toţi, să iubească mai mult ca toţi şi să sufere mai mult ca toţi, acela L-a înţeles cu adevărat mai mult ca toţi pe Dumnezeu. Doar când am ajuns la starea aceasta lucrările noastre sunt nemuritoare, rugăciunile noastre nemuritoare, amintirea noas­tră, viaţa noastră, chipul nostru şi trecerea noastră prin lume vor deveni nemuritoare. Dacă noi îi fericim şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru nişte oameni mari, binefăcători ai noştri şi ai altora, îi fericim şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceia care au iubit cel mai mult, au suferit cel mai mult, au muncit cel mai mult şi s-au rugat cel mai mult.

S-au vorbit aici multe lucruri frumoase şi cei care au mai fost şi de celelalte dăţi când am mai stat împreună şi am evocat în amintirea noastră momentul ridicării Mântuitorului şi a celor trei apostoli pe muntele Tabor au înţeles ceva din taina acestei părtăşii intime, înalte, divine şi nemuritoare cu Hristos, care vine prin credinţă şi prin rugăciune fierbinte. Am mai stat de vorbă pe urmă şi despre porunca cea mare a dragostei, care ne-a fost trimisă nouă, şi despre celelalte porunci, trimise prin celălalt profet poporului lui Dumnezeu. Dar am vrut să păstrăm neuitate în amintirea noastră fapta, pilda, cuvântul, mesajul şi porunca, exemplul şi viaţa pe care ni le-a adus nouă Domnul prin Părintele nostru Iosif.

Am mai spus nu de mult, dăţile trecute, istorisirea despre petrecerea lui Moise pe muntele Sinai în cele patruzeci de zile în care Domnul Dumnezeu l-a chemat acolo ca să-i înfăţişeze Legea şi poruncile. Ce a înţeles Moise din Cuvântul lui Dumnezeu în aceste patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi? Cum a înţeles Moise când era ziuă şi când era noapte? Că în faţa lui Dumnezeu era întotdeauna lumină. Cu ce s-a hrănit Moise în timpul acesta când a stat în faţa lui Dumnezeu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi? Ce porunci i-a dat Dumnezeu lui în vremea aceea şi ce adevăruri i-a descoperit? Pe toate acestea noi le-am înţeles mai bine când ne-am apropiat mult mai adânc şi mai intim de viaţa şi de rostul Părintelui Iosif, care a fost profetul lui Dumnezeu trimis în poporul nostru şi pentru noi, după cum Moise a fost profetul lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru neamul de atunci şi el a primit şi a ascultat cu toată atenţia cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu, atât de atent, încât le-a înregistrat ca pe o banda magnetică în inima lui. Şi când s-a întors la poporul său, el a derulat aceasta bandă din inima lui şi a spus: „Ascultaţi cuvintele lui Dumnezeu şi poruncile Lui!”. Şi le-a repetat întocmai cum Dumnezeu, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, i-a spus lui aceste cuvinte. Ce inimă atentă, ce minte sănătoasă a avut acest profet al lui Dumnezeu şi ce suflet smerit a avut! Cu câtă atenţie a ascultat el Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, după toată această convorbire de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, el s-a dus la poporul său şi nici unul dintre cuvintele Domnului nu le-a uitat. Şi pe toate le-a spus lor aşa cum i le spusese lui Dumnezeu. Nu numai cele zece porunci au fost cele spuse de Domnul lui Moise atunci. În cele cinci cărţi ale lui Moise, pe care el [le-a scris] sub inspiraţia Domnului şi din amintirile păstrate în memoria lui despre tot ce i-au spus înaintaşii lui, de la facerea lumii până la [el], Moise a spus încă şase sute patruzeci de porunci ale lui Dumnezeu. Pe toate acestea le-a înfăţişat în cărţile sale, în primele cinci cărţi din Biblie. Şi le-a înfăţişat întocmai cum le-a spus Domnul Dumnezeu, pentru că el a avut o minte sănătoasă şi o inimă ascultătoare. Şi de aceea a înregistrat clar şi a păstrat neschimbate şi neatinse toate cuvintele lui Dumnezeu.

De aceea, preaiubiţii noştri fraţi şi surori, mai ales tineri, dar toţi: ori de câte ori aveţi ocazia să staţi prin stări de acestea, pe munţi de rugăciune, adică în nişte stări înalte de părtăşie sufletească cu Dumnezeu în adunări, fiţi totdeauna cu toată inima şi cu toată mintea trează şi ascultătoare şi înregistraţi tot ce vă spune Dumnezeu. Pentru că nici cei care vorbesc şi spun Cuvântul Domnului explicând nişte meditaţii după sfintele versete, nici cei care spun câteva poezii frumoase, evocând nişte idei minunate şi nişte simţăminte frumoase din câteva strofe de poezie, sau cei care cântă aici aceste minunate imnuri ale dragostei de Dumnezeu nu vorbesc de la ei. Toţi aceştia, fie sub formă de poezie, fie sub formă de cuvânt, fie sub formă de cântare sau de rugăciune, vorbesc mânaţi de Duhul Sfânt şi tot ce ni se spune prin ei e vocea, e graiul, e voia, e porunca, descoperirea şi taina Duhului Sfânt.

Noi trăim încă sub imperiul puternic al Duhului Sfânt, al sărbătorilor de Rusalii. Ce minunată a fost această lucrare trimisă nouă de Tatăl în Numele Domnului Iisus: venirea dulcelui şi scumpului nostru Mângâietor, Care este Duhul Sfânt! Mântuitorul ne-a spus înainte de a pleca la Tatăl: „Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite un alt Mângâietor”. El ştia unde-i lasă pe ucenicii Săi şi în ce condiţii grele vor trebui să-şi ducă ei nu numai viaţa lor, ci şi mărturisirea Sfântului Cuvânt pe care El i-a investit şi i-a împuternicit, şi i-a obligat să-l ducă. De aceea n-a vrut să-i lase singuri niciodată, cum nu ne-a mai lăsat şi nu ne va mai lăsa nici pe noi singuri, ori prin câte va trebui să mai trecem noi pentru Numele Lui, cum au trecut şi ei.

Ce minunat Însoţitor şi Mângâietor a fost pentru ei Duhul Sfânt! Noi avem atâtea rugăciuni ascultate de Dumnezeu pentru că Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite, cum spune Cuvântul Său. Nu vom putea fi noi destul de recunoscători niciodată lui Dumnezeu Tatăl, Care în Vechiul Testament a pregătit această operă de mântuire pe care ne-a adus-o Mântuitorul când a venit. Nu vom putea mulţumi niciodată îndeajuns Domnului Iisus, Care, după această lucrare promisă de Tatăl, a venit, la vremea potrivită, şi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, acest vas binecuvântat de Dumnezeu şi ales în chip tainic şi minunat să fie împreună lucrătoare cu El la pregătirea mântuirii noastre. Nu vom fi îndeajuns de recunoscători Mântuitorului nostru, Care a suferit atât de mult pentru noi, arătând cât de scump era preţul mântuirii noastre şi cât de imposibilă ar fi fost această mântuire, dacă n-ar fi venit El să Se dea pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare, pentru ca noi toţi să fim iertaţi şi mântuiţi, de la cel dintâi şi până la cel din urmă om. Şi nu vom fi apoi destul de recunoscători niciodată Duhului Sfânt, Care a venit după Înălţarea Mântuitorului ca să ne sfinţească, să ne pregătească, să ne curăţească, să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus Domnul şi să ne descopere nouă adevărul din Cuvântul adevărului.

Mântuitorul L-a numit pe Duhul Sfânt „Duhul adevărului”. Adevărul, pentru noi, este Cuvântul Domnului, cum spune: „Cuvântul Tău este adevărul!”. Dar nu era de ajuns numai Cuvântul adevărului. Ne trebuia Duhul adevărului, Care ne descoperă nouă adevărul din Cuvântul adevărului. Şi Mântuitorul a spus: „Vă voi trimite pe Duhul Sfânt. El este Duhul adevărului, Care vă va descoperi adevărul, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte tot ce v-am spus Eu.” Iată ce făgăduinţă minunată şi ce dar minunat este Duhul Sfânt – Duhul adevărului. Că în zadar am fi avut noi Cuvântul adevărului, dacă nu primeam Duhul adevărului, Care ne descoperă adevăruri din Cuvânt. De ce se întâmplă oare atât de multe rătăciri şi dezbinări cu privire la înţelesul Sfântului Cuvânt al adevărului între oamenii de astăzi? De ce asupra unui singur verset se întâmplă atâtea păreri diferite între atât de mulţi oameni care pretind fiecare că-L cunosc pe Dumnezeu? De ce? Pentru că nu toţi au Duhul adevărului în cercetarea Cuvântului adevărului. Toţi avem Cuvântul adevărului – este Sfânta Scriptură, Cuvântul scris al lui Dumnezeu, după care ne călăuzim şi dorim să ne călăuzim toţi. Dar de ce sunt atât de diferite interpretări şi înţelegeri asupra acestui Cuvânt, dacă este acelaşi unic Cuvânt şi dacă este acelaşi unic adevăr? De ce se înţelege acelaşi lucru în diferite feluri şi pe temeiul acestor diferite interpretări se ivesc dezbinări şi neînţelegeri, şi certuri între oameni care se presupune că sunt credin­cioşi? Pentru că există în Cuvântul adevărului un singur îndrumător adevărat: Duhul adevărului. Dacă n-avem Duhul adevărului, Duhul acela Care ne călăuzeşte şi ne arată adevărul din Cuvântul adevărului, noi vom fi călăuziţi de duhurile falselor interpretări şi de duhurile falselor învăţături; şi vom da altă interpretare aceluiaşi adevăr care nu are o sută de interpretări, ci numai una singură adevărată. Dar, pentru că nu toţi sunt călăuziţi de Duhul adevărului, înţeleg în diferite feluri acelaşi adevăr, pentru că n-au acelaşi duh.

Iată ce însemnat lucru este să ai Duhul adevărului, acela Care te călăuzeşte clar şi limpede, şi fără greşeală, şi fără îndoieli, şi fără umbre, şi fără echivoc în cunoaşterea şi înţelegerea adevărului din Cuvântul adevărului. De aceea spune Mântuitorul: „Cu atât mai mult Tatăl Ceresc va da Duhul Sfânt acelor ce I-L cer”. Acest Duh, Care este lumina şi călăuzirea noastră în înţelegerea adevărului şi ajutorul nostru în rugăciunile noastre, în părtăşia noastră cu fraţii noştri şi-n răbdarea şi-n încercările prin care trebuie să trecem adeseori, fiecare dintre noi urmând pe Domnul nostru pe calea acestei vieţi care fiecăruia dintre noi ne este dată împreunată cu multe încercări şi cu multe suferinţe.

Preaiubiţii noştri, am vorbit despre aceste lucruri şi am dorit mereu să vorbim despre ele, pentru că avem cea mai mare nevoie de lumina care trebuie să ne călăuzească limpede în înţelegerea Sfintelor Scripturi.

Părintele nostru Iosif – acel profet al lui Dumnezeu care, stând pe muntele părtăşiei cu Hristos, în acea tainică şi adâncă legătură prin care Dumnezeu vorbea şi profetul asculta – călăuzit de Dumnezeu, a venit şi ne-a adus această lumină clară şi ne-a spus: „Lucrarea Oastei Domnului este revărsarea Duhului Sfânt; este noutatea sfântă pe care o aduce Domnul în lucrarea Lui care de mult s-a înstrăinat de adevărata cunoaştere şi de adevărata umblare”. Noi nu aducem nici o noutate în afară de trăirea vieţii noastre în lumina şi adevărul învăţăturilor pe care le-am avut de la părinţii noştri. Dar, din cauza păcatelor noastre şi a păcatelor altora, ne-am înstrăinat de această viaţă frumoasă, atât de frumoasă, pe care au avut-o ei. Şi acum noi dorim să începem şi noi, prin hotărârea şi legământul pe care ni le inspiră Duhul Sfânt fiecăruia şi care trebuie să fie punctul nostru de plecare pe calea aceasta sfântă, prin această hotărâre şi legământ dorim să legăm firul vieţii noastre de acum, al creştinismului nostru de astăzi, al ortodoxismului nostru de astăzi, de firul vieţii curate şi sfinte a primilor creştini, care erau plini de Duhul Sfânt, calzi, fierbinţi, clocotitori de iubire, de blândeţe şi de bunătate, iubindu-L pe Dumnezeu cu toată inima lor, cu toată puterea lor, cu tot cugetul lor şi cu tot sufletul lor şi iubind pe semenii lor ca pe ei înşişi. Pentru că Dumnezeu este iubire. Şi oricine este în Dumnezeu iubeşte pe fratele său şi-i gata să-şi dea viaţa pentru ai săi. Iubirea acoperă, iubirea rabdă, iubirea tace, iubirea priveşte frumos, iubirea priveşte cu bunătate pe toţi. Iubirea vorbeşte cu blândeţe, cu lacrimi, cu duioşie. Îţi unge sufletul cu fiecare cuvânt şi simţi, cât de slab ai fi fost, că te întăreşte, că te mângâie, că te înviorează, că te vindecă pe undeva. Toţi avem atâtea răni sufleteşti. În viaţa pe care o avem de dus fiecare printre încercările pe unde trecem, avem şi primim atâtea răni şi lovituri dureroase, uneori şi de la cei care ne iubesc. Fie că interpretează greşit unele dintre vorbele noastre, fie că nu înţeleg felul cum trebuie să ne purtăm noi. Ajungem şi noi adeseori ca cel de la profetul care întreabă: „De unde ai aceste răni şi vânătăi?”. Şi el le răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit”… De multe ori, în casa ta, în casa celor pe care îi iubeşti primeşti atâtea răni şi vânătăi. Ştie numai Dumnezeu prin câte trebuie să treacă adeseori un suflet omenesc în toate încercările. Nu numai de la vrăjmaşi şi de la cei răuvoitori. De la aceia te aştepţi să te lovească, te aştepţi să suferi, te aştepţi să nu te cruţe. Dar adeseori trebuie să întâmpini dureri, dezamăgiri, deziluzii şi amărăciuni chiar din casa, chiar din partea celor pe care i-ai iubit cel mai mult. Şi astea dor… şi pe astea numai Dumnezeu singur le poate vindeca. Numai Duhul Mângâierii, Care tocmai pentru aceasta ne-a fost dat.

Când vă întâlniţi unii cu alţii, gândiţi-vă cu dragoste unii la ceilalţi, cum Se gândeşte Dumnezeu la noi toţi. Nu vă judecaţi unii pe alţii. Nu vă mustraţi cu asprime şi cu durere unii pe ceilalţi. Spune Cuvântul lui Dumnezeu, în profetul Isaia, un cuvânt aşa: „Vorbiţi bine Ierusalimului. «Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Domnul. Vorbiţi bine Ierusalimului şi spuneţi că robia lui s-a sfârşit. Că a primit el din Mâna lui Dumnezeu de două ori mai mult decât erau păcatele lui”. Dacă noi suntem credincioşi, dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, părtăşia cu El, legătura cu El, intimitatea cu El, umblarea cu El e destul de multă mustrare şi călăuzire pentru noi – dacă suntem sinceri. Dacă nu… (…)

[Dumnezeu] nu ne opreşte cu sabia de la păcat sau să ne lovească imediat ce am păcătuit. Ne-a spus un cuvânt de dragoste durută, jignită, zdrobită: „Fiul Meu, fiul Meu… Eu te-am iubit, Eu te-am iertat. Aşa te porţi tu?”. Dragostea aceasta ne doare mai mult ca orice. Mustrarea iubirii este mai grea decât orice altă mustrare. Uneori am dori ca cei care ne iubesc să ne lovească, decât să ne spună cu o lacrimă şi cu un cuvânt durut cât i-a întristat comportarea noastră nerecunoscătoare faţă de ei. Dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, orice privire a lui Iisus trebuie să ne mustre când greşim. De ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Fraţilor, n-am vrut să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos cel răstignit”? Ce înseamnă practic acest lucru? Ori de câte ori păcătuiţi, oricum umblaţi, uitaţi-vă la Iisus. De ce trebuie să stea El mereu răstignit în mijlocul vostru? De ce Mântuitorul, Care a fost răstignit şi S-a înălţat la cer, şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi, şi ne-a pregătit calea mântuirii prin dragostea şi Jertfa Lui, de ce trebuie să fie El mereu răstignit în mijlocul nostru? De ce? Pentru că adeseori comportarea noastră ne cere mereu ca El să Se jertfească pentru noi. El să stea mereu pe cruce, pentru ca să ne răscumpere, pentru ca să ne ierte, pentru că mereu greşim. Ce minunat ar fi dacă între noi n-ar sta Hristos cel răstignit, mereu nevoit să ierte, să acopere, să corecteze, să mustre păcatele noastre prin Jertfa Sa! Ci să stea Iisus cel drag înălţat, sfânt, plin de iubire, la adăpostul Căruia noi să fim fericiţi cu El şi El să fie fericit cu noi, pentru ca să nu mai aibă nimic ce să mai mustre în viaţa noastră. Numai dragostea de Dumnezeu ne poate face să ajungem în starea aceasta în care Iisus să nu mai fie mereu răstignit; mereu trebuind să plătească, să sufere, să rabde şi să ne arate rănile acestea: „Nu vă dor ele şi pe voi? Mai puteţi voi să păcătuiţi, când ştiţi cât de mult M‑a costat pe Mine mântuirea voastră? N-ar fi oare vremea acum ca Eu să stau fericit în mijlocul vostru şi, alipiţi la sânul Meu şi Eu alipit de sânul vostru, să cântăm împreună cântarea dragostei nemaisfârşite şi nemaiuitate niciodată?”, să cântăm mereu cântarea lacrimilor şi jertfelor Lui? Adică să-L silim mereu pe Domnul să stea mereu pe cruce în mijlocul nostru, trebuind mereu să ierte şi să acopere şi acuma, după atâţia ani de credinţă, comportările noastre încă nedestul de potrivite şi necurăţite înaintea lui Dumnezeu?

Dorim din toată inima ca, la această sărbătoare fericită a dragostei acestor doi, să ne ridicăm şi noi inimile noastre şi trăirea noastră până la acel simţământ pe care a vrut Sfântul Pavel şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să-l trezească în noi când a spus: „Relaţia voastră cu Hristos trebuie să fie atât de intimă, atât de totală, atât de ascunsă, atât de dulce cum este relaţia între cele două suflete care poate că numai în acel unic moment pot fi deplin la fel, când sunt în stări ca acestea în faţa lui Dumnezeu, în faţa iubirii, când în toată inima lor şi în toată cuprinderea vieţii lor nu este altceva decât iubire, părtăşie, vibraţie dulce şi armonioasă a unuia cu celălalt”.

(…) Am fost când am stat în faţa unor tineri fraţi credincioşi care se hotărau să-şi unească viaţa şi le-am spus aceste cuvinte: „Să iubiţi cel mai mult şi cel mai dintâi pe Iisus Hristos pe pământ. După aceea să iubiţi Lucrarea lui Dumnezeu. Apoi să-i iubiţi pe fraţi şi pe semenii voştri. Şi abia în al patrulea rând să vină dragostea voastră a unuia faţă de celălalt. De ce? Pentru că cele dintâi trei iubiri care vin din Dumnezeu vor sfinţi şi iubirea voastră. Numai atunci veţi avea cu adevărat părtăşie deplină unul cu celălalt şi fericire deplină în dragostea dintre voi, când mai întâi veţi învăţa să-L iubiţi pe Domnul, să iubiţi Lucrarea Lui, să-i iubiţi pe fraţi şi pe semenii voştri.

Acest lucru am dorit să vi-l spunem.

(…) E ca o floare, fiecare altă înfăţişare având, dar toate, completându-se împreună, dau acel minunat ansamblu strălucit care alcătuieşte viaţa fericită în totalitatea ei, a Bisericii lui Dumnezeu şi a copiilor lui Dumnezeu. Când aceste virtuţi împodobesc viaţa de căsnicie, viaţa de familie, viaţa de adunare, viaţa de societate, viaţa noastră cu ceilalţi semeni ai noştri, atunci noi trăim permanent într-o o stare cerească, într-o atmosferă plină de euforie şi de strălucire dumnezeiască.

Cum a iubit Hristos Biserica? În primul rând a iubit-o aşa cum era. N-a aşteptat să se facă mai bună de cum era. Şi-a iubit-o aşa cum era. Cât de mult ar trebui să fim noi călăuziţi de acest Cuvânt. Să ne iubim din toată inima soţiile noastre, aşa cum a iubit Hristos Biserica. Nu aşteptând şi mustrându-ne, şi certându-ne, să ajungă să fie mai bune şi apoi să le iubim. Ci aşa cum sunt. Cu rugăciune, cu dragoste, cu toată bunătatea, până când Dumnezeu le va ajuta şi lor, şi nouă să fim aşa cum trebuie să fim. Numai dragostea este cea care ajută pe alţii. Tot ceea ce este în afară de iubire apasă, chinuie, oboseşte, ironizează, îndepărtează.

(…) Iubiţi-vă… „cum S-a dat Hristos pe Sine pentru Biserica Sa ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă, fără prihană”. Nu că n-avea cusururi, nu că n-avea pete şi zbârcituri. El n-a vrut să vadă… Dragostea Lui acoperea.

Preaiubiţii mei fraţi şi surori, nici unii dintre noi nu suntem desăvârşiţi pe pământ. Cel mai desăvârşit om este acela care are cele mai puţine greşeli. Nici o lucrare omenească nu-i desăvârşită pe pământ. Cea mai perfectă lucrare omenească e aceea care are cele mai puţine greşeli. Nici o fiinţă omenească nu-i desăvârşită, nici o căsnicie omenească nu-i desăvârşită pe pământ. Desăvârşirea va veni abia în ceruri. Dar cea mai desăvârşită şi mai frumoasă căsnicie e aceea care are cele mai puţine greşeli, cele mai puţine mustrări, cele mai puţine reproşuri, cele mai puţine evidenţieri de cusururi. Toţi avem cusururi. Şi, când Dumnezeu ne apropie pe unul de celălalt pentru ca să fie cei doi unul pentru totdeauna, fiecare trebuie să ne acceptăm reciproc nu numai calităţile, ci şi defectele pe care le avem. Dragostea să ne facă să vedem numai calităţile şi niciodată defectele. Pentru ca aşa cum am eu nevoie să acopăr defectele soţiei mele, are şi ea nevoie să acopere defectele mele. Că nici un om nu-i desăvârşit. N-aşteptaţi să vă căsătoriţi cu îngeri. Tot cu oameni care au defecte, pentru că şi noi avem defecte. Însă dragostea, această calitate dumnezeiască, această virtute sfântă, ne face să nu vedem greşelile. Pentru că ne ajută să-l înţelegem atât de înalt şi superior pe semenul nostru, pe soţul nostru, cum ne-a înţeles Dumnezeu pe noi în Iisus.

Citim mai departe: „Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta Îl iubeşte pe Dumnezeu”. Cât de des ar trebui să citim noi, bărbaţii, aceste versete! Şi cât de adânc ar trebui să ne contopim noi cu gândul pe care îl avea Hristos, prin Duhul Sfânt, când ni le-a lăsat nouă ca dreptar fericit de viaţă! De ce ni le-a lăsat? Pentru că numai în felul acesta vom fi fericiţi şi vom putea convieţui fericiţi împreună, unul cu celălalt şi toţi cu Hristos, şi Hristos cu noi toţi. Ridicaţi-vă! Să ne ridicăm mereu, sufleteşte zicând, la această stare sfântă. Repetaţi, citiţi mereu şi rugaţi pe Dumnezeu să ne dea totdeauna fiecăruia dintre noi putere, şi soţilor, şi soţiilor, ca, în această comuniune sfântă şi intimitate cerească, unindu-ne cu Hristos, să ne cinstim unul pe celălalt. Ce imperiu desăvârşit este căsnicia aceasta în care Hristos i-a făcut pe fiecare dintre ei să privească aşa pe celălalt! În ce fericită stare vor creşte copiii care vor fi alimentaţi de acest duh curat, de această iubire înlăcrimată, sinceră, dulce, sfântă care există în aceste suflete între care Hristos a statornicit o astfel de atmosferă!

„Că nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica. Pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, carne din carnea Lui şi os din oasele Sale. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi singur trup.”

Preaiubiţilor, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu. Şi copiii, şi părinţii. Când te‑ai unit cu soţia, când te-ai unit cu soţul, lasă pe tata şi pe mama.

Mamă şi tată, când fiii voştri s-au unit, lăsaţi-i. Nu vă mai amestecaţi în căsătoria lor. Cele mai multe dintre căsătoriile încheiate frumos şi încheiate din dragoste au fost despărţite curând, mai târziu, de către mama sau tatăl unuia dintre cei doi soţi. Stricăm Cuvântul lui Dumnezeu şi depăşim datoriile noastre, dacă noi, după ce cei doi copii s-au unit, ne mai amestecăm nefavorabil şi distructiv în căsătoria lor.

Mame, nu vorbiţi de rău pe bărbatul fiicei voastre către ea.

Părinţi, nu vorbiţi de rău pe soţia fiului vostru către el. Vorbiţi-le frumos unuia despre celălalt. Dumnezeu i-a unit! În momentul când i-a unit, şi bărbatul, şi femeia s-au despărţit de părinţi. Şi de tata, şi de mama. De-acuma ei sunt ai lui Dumnezeu şi vor răspunde, în primul rând, faţă de Dumnezeu. Ei ştiu că trebuie să răspundă şi faţă de iubirea părinţilor. Oricine iubeşte pe Dumnezeu niciodată nu va desconsidera pe mama sa şi pe tatăl său, indiferent cum au fost părinţii lor. Dar vor preţui, mai mult decât orice cuvânt al mamei sau al tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu care îi uneşte pentru totdeauna şi care le porunceşte: „Tu, bărbate, lasă pe tatăl tău şi pe mama ta şi lipeşte-te de nevasta ta”. Şi nu mai conteze în faţa ta chiar cele mai întemeiate lucruri spuse de mama ta şi de tatăl tău, dar rele, despre soţia ta. Spune-I lui Dumnezeu. Căutaţi intimitatea iubirii. Că dacă nu poţi prin iubire să rezolvi o problemă, nu vei putea nici prin ciomag, nici prin divorţ, nici prin nici o altă putere din lumea aceasta. Hristos prin iubire ne-a mântuit pe noi. Nu prin ameninţări, nici prin judecată, nici prin dragoste… ci prin iubire. Întrebuinţaţi iubirea. Nu e verset în care Cuvântul lui Dumnezeu să nu ne îndemne mereu la iubire. De ce? Pentru că aceasta e singura care ne poate da soluţia cea mai fericită de viaţă, de relaţii cu străinii, cu duşmanii, cu prietenii, cu binefăcătorii, cu părinţii, cu copiii, cu fraţii, cu vecinii, cu rudeniile, cu cunoscuţii, cu colegii de la serviciu şi de muncă.

De aceea, întrebuinţaţi această dragoste ca singurul veşmânt în care le împodobim pe toate. „Taina aceasta este mare. Vorbesc despre Hristos şi despre Biserică.” Cât de mare este Taina aceasta! Nu ştii când vorbeşte despre soţ şi soţie şi când vorbeşte despre Hristos şi Biserică. Pentru că acestea, în valoarea lor, în preţuirea lor în faţa lui Dumnezeu, în importanţa lor, în roadele lor, în binecuvântările lor, sunt la fel de mari, şi legătura din soţ şi soţie, şi legătura dintre Hristos şi Biserică.

În această sfântă atmosferă trebuie să se ridice totdeauna atitudinea noastră şi înţelegerea noastră despre cele două suflete care se unesc şi despre Taina sfântă a Cununiei.

Acuma am vrut să ne oprim câteva cuvinte doar la ce înseamnă logodna şi ce înseamnă nunta. În înţeles duhovnicesc. Căci toate cele ce le vedem noi în chip firesc au corespondent duhovnicesc. Tot ceea ce se vede are un corespondent în ceva mai important, care nu se vede. Trupul nostru, fiinţa noastră trupească are un corespondent etern în fiinţa noastră duhovnicească. Deci tot ceea ce vedem cu ochii noştri şi atingem cu mâinile noastre este o noţiune concretă, lumească, trupească, pământească, dar ea are un înţeles înalt, abstract, duhovnicesc, ceresc.

Iată, noi privim aici şi spunem: „Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu”; şi-i adevărat. E Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea noi, în adunările noastre, în viaţa noastră de familie, ne călăuzim mereu după Cuvântul acesta al lui Dumnezeu, care este singura lumină, singurul criteriu etern şi valabil al determinării tuturor valorilor din lume. După Cuvântul lui Dumnezeu noi putem stabili ce este de preţ şi ce nu este de preţ; ce este vrednic şi ce este nevrednic. Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne arată echilibrul, termenul de comparaţie. Nimic nu putem compara şi dovedi cu adevărat în valoarea lui, dacă nu avem termen de comparaţie. Despre un lucru nu putem spune că-i frumos, dacă-l vedem numai pe acesta. Ci în momentul în care avem un termen de comparaţie spunem: „E frumos, în comparaţie cu celălalt”.

Noi avem Cuvântul lui Dumnezeu aici, care ne învaţă pe noi care este adevărul. Şi de aceea acest Cuvânt al lui Dumnezeu este pentru noi permanent un termen de comparaţie. Noi venim mereu la Cuvântul lui Dumnezeu când stabilim valoarea unui lucru sau importanţa unei fapte. Că numai aici noi putem vedea adevărul asupra a tot ceea ce vedem şi tot ceea ce auzim. De aceea ne călăuzim din Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea unii se miră: „De ce mereu citiţi din Biblie? De ce mereu vă referiţi la versete biblice?”. De ce? Pentru că acesta este unicul criteriu de comparaţie, unicul mijloc de stabilire a adevărului.

Cum pot eu să stabilesc, când mă duc pe mare, unde este nordul, dacă n-am busolă? Cum pot să stabilesc în ce moment mă găsesc acum, dacă n-am ceas? Pentru noi, ceasul şi busola este Cuvântul lui Dumnezeu, în înţeles duhovnicesc. De aceea ne referim mereu şi apelăm mereu, şi citim mereu. Şi cine nu cunoaşte acest Cuvânt umblă fără busolă pe mare în întuneric. Şi trăieşte în necunoştinţă de vremile şi de starea în care se găseşte. Numai cine cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, acela are determinat clar punctul în care se găseşte şi punctul spre care trebuie să meargă. Acela are calea şi direcţia clară. De aceea îndemnăm, de aceea sfătuim, de aceea Îl rugăm pe Domnul să ne înveţe să citim Cuvântul Său şi să-l studiem.

Dar un lucru şi mai important decât a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu acesta, de a avea Biblie, este să avem Duhul adevărului, Care să ne călăuzească drept în înţelegerea şi în îndrumarea acestui Cuvânt. Că în zadar am eu o hartă, dacă nu ştiu să mă orientez pe hartă. În zadar am busolă, dacă nu ştiu să citesc direcţia şi să cunosc precis lucrurile. De aceea Duhul adevărului, Care să ne călăuzească drept în citirea şi-n orientarea după Cuvântul adevărului, este foarte important. Şi noi trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu şi să ne alipim de acolo de unde vedem că ne încredinţează Duhul adevărului unde este El şi unde nu-i.

Am zis că sunt două noţiuni ale aceluiaşi lucru: una concretă şi una abstractă. Cum noi suntem şi trup, şi suflet. Trupul îl vedem; sufletul nu-l vedem. Avem Cuvântul lui Dumnezeu aici. Noi spunem că-i Cuvântul lui Dumnezeu Biblia. Şi este! Dar când ne gândim cu adevărat, nu acesta-i Cuvântul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este Duh şi viaţă. Asta este carton, este hârtie, este cerneală, este vopsea. Da. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, cel care este Duh şi viaţă, locuieşte în această carte care-i concretă şi putem s-o vedem.

Cu toate lucrurile este aşa. Cu Crucea e acelaşi lucru. E forma văzută a Crucii pe care cei mai mulţi superficiali şi nepricepuţi o dispreţuiesc. Dar în această formă văzută a Crucii e puterea cea nevăzută a Jertfei şi a răscumpărării lui Hristos. Eu nu pot să arunc Cartea aceasta şi s-o rup, şi s-o dispreţuiesc, spunând că arunc o carte, orice fel de carte, fără valoare. Nu! Când arunc Cartea aceasta, eu calc în picioare şi dispreţuiesc Cuvântul cel Viu, Duh şi adevăr al lui Dumnezeu.

Tot aşa, nu pot spune, dacă batjocorim semnul Crucii, că eu calc în picioare un chip cioplit. Nu! Acest chip reprezintă puterea cea nevăzută a Jertfei răscumpărătoare a lui Hristos. Şi, când calc în picioare semnul văzut al Crucii, eu batjocoresc Jertfa cea tainică şi cutremurătoare a Sângelui lui Hristos care pe acest semn ni s-a dat nouă preţ de răscumpărare.

Aşa să înţelegem noi adevărul. Şi iată cât greşesc cei care despart adevărul văzut de cel nevăzut. Şi dispreţuiesc unele într-un fel, altele altfel. Sunt unii care dispreţuiesc Crucea ca semn văzut al puterii nevăzute a lui Dumnezeu. Dar preţuiesc Cartea aceasta ca semn văzut al Cuvântului cel nevăzut al lui Dumnezeu. Ce disproporţie şi stare mincinoasă… (…)

[Asta se întâmplă când vreau să pătrund] tainele lui Dumnezeu cu nepriceperea mea limitată şi omenească, şi trecătoare. Cum s-a întâmplat la nunta din Cana, când s-a turnat apă şi s-a scos vin. Cum s-a petrecut, când s-a petrecut minunea? Noi nu ştim când. Puterea lui Dumnezeu face acest lucru într-o clipă cunoscută numai Lui. Dar nouă ni se cere credinţă pentru ca să ne împărtăşim cu adevărat de valoarea adevărată şi eternă a acestor adevăruri. Cum putem noi să le înţelegem? Pentru că, din Cuvântul lui Dumnezeu, unii dispreţuiesc Crucea, dispreţuiesc pe Maica Domnului, dispreţuiesc Împărtăşania şi-i dau diferite forme şi interpretări greşite, pentru că n-au Duhul adevărului din acest Cuvânt al Adevărului. Dar cei care au Duhul adevărului, Care-i călăuzeşte în tot adevărul, cum a spus Mântuitorul, şi Care aduce aminte şi descoperă toate lucrurile, aceia nu dispreţuiesc lucrurile lui Dumnezeu. Ci le respectă cu ascultare şi cu smerenie, chiar dacă nu le pot înţelege. Pentru că toate cele pe care le face Dumnezeu sunt taine, iar eu sunt om limitat şi mărginit. Şi nu trebuie niciodată să-mi închipui că am atâta cunoştinţă, încât pot să explic; să am pretenţia prostească că eu pot să explic tot. Dumnezeu ne-a spus: „Să credeţi aceste lucruri” – şi eu cred că-i aşa. Cred că pâinea şi vinul din Sfânta Împărtăşanie sunt însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Şi, prin credinţa aceasta, El face în mine lucrarea mântuitoare şi curăţitoare. Cred că în semnul văzut al Crucii e puterea cea nevăzută a Jertfei răscumpărătoare a Sângelui lui Iisus Hristos, [pentru că pe aceasta] Şi-a dat viaţa pentru noi. Cred că în această Carte văzută e Cuvântul cel nevăzut şi puternic al lui Dumnezeu. Şi credinţa aceasta mă face să mă înnoiesc sufleteşte, să mă hotărăsc pentru Dumnezeu, să cred ce spune aici şi prin această credinţă să mă fac părtaş făgăduinţelor cuprinse în acest Sfânt Cuvânt Adevărat pentru cei care-l vor crede cu adevărat.

Un singur cuvânt am de adăugat. Şi vă cer iertare… că ştie Dumnezeu dacă vreodată în viaţa aceasta ne vom mai vedea aşa cum suntem. Noi suntem bătrâni. E fratele David, eu… La vârsta asta, în fiecare zi ne putem aştepta să pui capul pe pernă şi să te trezeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Anii vieţii noastre sunt şaptezeci, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Noi am trecut de şaptezeci. Anii care trec de şaptezeci nu-i mai trăieşti; îi târăşti. Dumnezeu însă a pus putere în ei şi, iată, ne înfăţişăm aici. Prin moarte am trecut, nu prin viaţă. Dar trăim numai pentru că harul lui Dumnezeu este adevărat şi toate făgăduinţele Lui se îndeplinesc cu credincioşie. Am trăit ca să mai ajungem să vă mai mărturisim aceste adevăruri pe care nu prea de multe ori şi nu prea de la mulţi le puteţi afla. De aceea să preţuim cuvintele şi ceasurile acestea şi să ne punem la inima noastră adevărurile pe care ni le descoperă ele, pentru ca să avem viaţa veşnică.

Acuma un singur lucru mai am de spus. Logodna se face înainte de nuntă. Ei acuma îşi hotărăsc cu legământ viaţa unul celuilalt. Dar până la nunta lor va mai fi. Ştie Domnul ce se va întâmpla până la nunta lor. Nunta lor va fi peste o săptămână, peste două, peste trei, peste o lună, nu se ştie când. Pot interveni în viaţa noastră foarte multe lucruri care pot modifica gândurile şi planurile noastre de la o zi la alta. Dar logodna aceasta înseamnă un legământ. Un legământ pentru ce? Pentru o nuntă pe care o aşteaptă. Abia la nunta aceasta se va desăvârşi hotărârea lor şi promisiunea pe care şi-o fac acum unul celuilalt.

Ce înseamnă aceasta, în chip duhovnicesc? Pentru noi, această logodnă înseamnă clipa legământului, când noi ne predăm Domnului, ne hotărâm pentru El şi promitem că-L vom iubi şi-L vom asculta până la nunta noastră. Noi ştim acum că aşteptăm o nuntă cerească. De câte ori am cântat noi cântarea: „La nunta noastră, Mire Sfânt, va fi o bucurie cum n-a mai fost şi cum nu s-a mai văzut niciodată”! Pentru nunta aceasta facem această logodnă. Şi aceste suflete scumpe se unesc acum prin promisiunea, prin legământul acesta pentru nunta pe care o aşteaptă  când… ştie Dumnezeu. Ei gândesc că peste o săptămână, două… Şi poate! Şi noi ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze şi să petrecem fericiţi împreună cu ei, dacă va fi posibil, şi acest moment fericit, fie de faţă, trupeşte, fie numai prin duhul, prin credinţă şi prin rugăciune, dacă nu vom putea fi împreună.

Dar această logodnă înseamnă un legământ. Un legământ pentru o nuntă care va urma. Acum nu poate să aibă loc nunta fără această logodnă, fără acest legământ. Înainte de a se oficia slujba fericită a Tainei nunţii, se oficiază – mai aproape sau mai departe de ea – slujba logodnei. Aceasta înseamnă, în viaţa noastră, momentul când noi ne-am hotărât pentru Domnul, ne-am predat Lui şi am început o viaţă nouă, promiţându-i: „Doamne Iisuse, mă unesc cu Tine şi Te voi iubi, şi Te voi iubi, şi Te voi iubi… până când va veni nunta noastră, de când vom fi pentru totdeauna împreună”.

Slăvit să fie Domnul! Eu cunosc aici suflete care de zeci de ani de zile au făcut logodna cu Hristos şi încă n-au ajuns la nuntă. Vine nunta! Ce minunată va fi dimineaţa aceea fără nori când toţi îngerii din cer vor trâmbiţa: „Iată Mirele! Ieşiţi în întâmpinarea Lui! A sosit ceasul nunţii! Ferice de toţi cei care sunt chemaţi la Nunta Mielului!”. Ce fericiţi vom fi atunci acolo toţi cei care acum am fost logodiţi prin legământ cu Hristos că vom fi ai Lui şi că El va fi al nostru pentru totdeauna! Ce fericite trebuie să fiţi voi, suflete scumpe care aţi făcut logodna cu Hristos, aţi pus legământ, v-aţi predat Lui, aţi făcut naşterea din nou şi v-aţi alipit de Hristos devotaţi şi dedicaţi Lui pentru totdeauna! Aşteptaţi fericiţi. Nu vă va înşela Mirele… El va veni, cum le-a promis la ai Săi. Va veni într-o clipă fericită. Poate că vom fi ca cele zece fecioare. Cum era atmosfera din camera unde erau cele zece fecioare într-o noapte apăsătoare, tristă, îngreuiată de somn, de lene, de nepăsare sufletească. Asta înseamnă Biserica, adunarea, care se împarte cam în două… Slăvit să fie Domnul, măcar în două… Jumătate care ard pentru Hristos, jumătate care sunt reci. Jumătate a căror inimă, a căror candelă, a căror rugăciune, a căror cântare, al căror cuvânt despre Dumnezeu, al căror suflet arde pentru Hristos; şi cealaltă jumătate, a celor care fac parte din adunare, fac parte din Biserică, dar ei nu ard, nu sunt în clocot pentru Hristos. Să ajute Domnul ca toţi să avem candelele aprinse: cântarea aprinsă, rugăciunea aprinsă, dragostea aprinsă, părtăşia frăţească aprinsă. Şi atunci vină Domnul oricând! Noi vom fi între cei luaţi de El împreună cu El la Nunta Lui cerească.

Dar mai sunt suflete care încă nu s-au logodit cu Hristos. Acelor suflete vrem să le adresăm acum o ultimă… o, poate că o ultimă chemare: logodiţi-vă cu Hristos. Merită! El e cel mai iubit. Mirele cel mai drag. Mântuitorul cel mai scump. N-avem noi pe pământ mamă să ne iubească aşa cum ne-a iubit El. În profeţii, spune sfântul profet Isaia aşa: „Poate o mamă să-şi uite copilul său?”. Poate. Sunt atâtea mame care-şi uită copiii lor. „Dar Eu nu vă voi uita niciodată”, spune Domnul. „V-am scris pe mâinile Mele.” Şi în cer – dacă citiţi în Apo­calipsa, veţi vedea că Iisus, Mântuitorul, dulcele, dragul nostru Mântuitor, are pe palmele Sale şi pe chipul Său semnele dragostei cu care ne-a iubit. Aceasta este dovada Lui, justificarea Lui, argumentul Lui. „Vedeţi cât de mult v‑am iubit Eu? Uitaţi semnele!” Sfântul Apostol Pavel ne zice tot aşa: „De-acum nu mă mai necăjiţi. Port pe trupul meu semnele lui Iisus Hristos”. Rănile, jertfa, dovada dragostei pentru fraţi.

Vă rog, cei care încă nu v-aţi logodit cu Hristos, nu v-aţi hotărât pentru El, nu v-aţi predat Lui, hotărâţi-vă pentru Domnul. Acum. Logodiţi-vă cu Hristos în această zi, de această logodnă strălucită şi frumoasă. Ce fericiţi veţi fi după aceea! Faptul că vă ştiţi logodiţi cu Hristos vă va da putere să rezistaţi. De ce suntem slabi, de ce suntem neputincioşi, de ce scădem, de ce uităm, de ce dormim, de ce lenevim? Pentru că am uitat că suntem logodiţi cu Hristos şi ne aşteaptă Nunta. Că trebuie să vină El şi trebuie să ne găsească îmbrăcaţi frumos, harnici, devotaţi, cu o cameră frumoasă, cu o stare sufletească frumoasă, în care El să Se poată bucura de noi, şi noi cu adevărat, bucura de El.

Ceasul nostru de plecare a trecut. (Dragostea promite şi nu totdeauna se poate ţine de promisiune.)

Să ne ajute Domnul să putem să ne ţinem legământul pe care l-am făcut. Noi vă rugăm fierbinte pe cei care încă nu v-aţi logodit cu Hristos şi n-aveţi un moment în care v-aţi predat Domnului, din care să spuneţi: „Eu m-am logodit cu Domnul în ziua cutare, la ora cutare, în locul cutare”. Aceasta rămâne o dovadă neuitată pentru totdeauna şi pentru Dumnezeu, şi pentru noi. Eu îmi voi aduce aminte cred că şi în cer, în vecii vecilor, şi voi mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua de 8 iunie 1930, ora 3 după-masă – clipa în care eu m-am logodit cu Hristos. Eram abia de 15 ani. În podul grajdului m-am dus după ce am auzit chemarea Lui. „Logodeşte-te astăzi cu Hristos”, îmi spunea Părintele Iosif. Şi acolo, pe genunchi, ceasuri, nu ştiu câte au trecut… m-am predat Domnului. M-am predat Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt cu nişte cuvinte pe care nu le mai ştiu. Dar ştiu că atunci când m-am ridicat eram un om nou, eram logodit cu Hristos; şi sub genunchii mei fânul era ud de la lacrimile pe care le-am vărsat. (…)

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol.4

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!