Meditaţii

CUVINTE TESTAMENTARE

De la fratele Marini ne-au rămas multe scrieri, ca o moştenire scumpă de la un frate care, după ce a cunoscut pe Domnul, a lăsat totul şi a dat tot ce avea în această lume, pentru a-L putea vesti pe El, Singurul Dumnezeu adevărat şi Mântuitor, Iisus Hristos.
Într-o poezie-testament, intitulată Scrisoare de pe front, publicată în revista «Familia Creştină» nr. 8, din august 1942, la pagina 8, poezie scrisă în închisoarea din Galaţi, el scrie:

„Ca testament, eu nu vă las,
Decât un singur Nume:
Iisus Hristos cel Răstignit,
Ce L-am vestit prin lume”.

În cele ce urmează, dăm şi textul integral al acestei poezii. Aceasta a fost unica lui dorinţă cât a trăit pe acest pământ: vestirea lui Iisus cel Răstignit. Pentru ajungerea acestui scop măreţ, a luptat, a suferit şi a murit în Domnul. Pilda vieţii lui ne a făcut atâta bine nouă, celor care l-am cunoscut, l-am iubit şi l-am ajutat în această muncă! Şi-i vom păstra veşnică amintire şi recunoştinţă.
Mai are fratele Marini încă o poezie-testament, intitulată: Scrisoare din vâltoarea luptei, publicată tot în «Familia Creşti-nă», nr. 6-7, din iunie 1942, la pagina 6, care a fost scrisă în plină luptă a credinţei şi cuprinde în ea cuvinte testamentare. În această poezie, fratele Marini ne îndeamnă să nu ne încredem în oameni, ci să ne încredem în Domnul – Căpetenia şi Desăvâr¬şirea credinţei noastre. Spune el aşa de frumos în poezie:
„Priveşte ţintă şi ne-ncetat la Căpetenia credinţii,
Priveşte la Iisus-Desăvârşirea pe culmea umilinţii”.

Şi această frumoasă poezie o vom reproduce aici, în cele ce urmează.
Şi, în sfârşit, ultima poezie-testament a fratelui Marini, pe care a făcut-o cu două luni înainte de moarte, este poezia Hotărâţi şi statornici, care a fost publicată în foaia «Isus Biruitorul» nr. 5-6, din 25 decembrie 1947, la pagina 5. În această poezie, fratele Marini ne îndeamnă să rămânem hotărâţi şi statornici pe calea Domnului Iisus până la sfârşit, pentru a putea avea parte de mântuire, de viaţa veşnică şi de Împărăţia lui Dumnezeu, care ne-au fost făgăduite. Şi aceasta nu numai nouă, ci şi tuturor acelora care, în această viaţă, au primit pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui mântuitoare, au trăit în sfinţenie şi în dragoste şi au iubit venirea Lui.
Urmează şi textul integral al poeziilor-testament amintite.

Scrisoare de pe front

…Şi, dragă frate, dac-o fi
Să nu mai pot a-ţi scrie,
Şi de-oi cădea în lupta grea
Pe câmp de bătălie,
Să nu stai zile, săptămâni,
Plângând de întristare;
Nu-ţi măcina credinţa ta
În plâns şi nelucrare.

Ci pune mâna ta pe steag
Şi sabia ţi-o-ncinge,
E timpul lucrului cu spor
Şi-al jertfei pân’ la sânge…
Şi, dacă unul a căzut,
Mormântul lui să fie
Nu locul sterpei închinări,
Ci pildă sfântă, vie…

Aşa, iubitul meu, precum
Îţi scriu în astă carte,
Nimic să nu te-oprească-n drum
De-a merge mai departe.
Din jertfa celor ce-au căzut,
O nouă Oaste-nvie,
Şi-n cei puţini puteri vor fi
În şapte ca-ntr-o mie.

Ca testament, eu nu vă las,
Decât un singur Nume:
Iisus Hristos cel Răstignit
Ce L-am vestit prin lume.
Cuvântul Său curat şi sfânt
Să-l ţineţi cu-nfocare,
Mai înălţat mărturisind
A Sa răscumpărare.

Scrisoare din vâltoarea luptei

Cuvântul spune să nu te temi de omul muritor,
Căci nu-i decât un vânt prea lesne trecător.
Nu crede nici pe prieten şi nu te-ncrede chiar
În rudă sau soţie – ades te-nşeli amar.
Căci cel mai bun e ca un mărăcine,
Cel mai cinstit, ca un tufiş de spine (Mica 7, 4-5).
De-aceea nu-ţi rezema nădejdea ta pe ei,
Cu-atât mai mult când unii sunt mişei.
Ci reazemă viaţa pe veşnicul Cuvânt,
Pe Adevărul Domnului ce veşnic e şi sfânt.
Te reazemă în totul-tot pe Jertfa de pe Golgota,
Pe sângele ce ispăşi şi şterse vina ta.
Te-ncrede-n Domnul în tot şi fără şovăire
Şi birui chiar de-n faţă ai o groaznică oştire.

Priveşte ţintă şi ne-ncetat la Căpetenia credinţii,
Priveşte la Iisus-Desăvârşirea pe culmea umilinţii.
Şi laşi pe oameni să clocotească şi strige cât vor vrea,
Nu-i mult şi goarnele minciunii vor tăcea.
Te scutură, astfel, de neputinţă, frate,
Şi hai să pornim, căci drumul e departe.
Aleargă zi de zi, mereu mai sus, mai sus,
Privind Desăvârşirea ce trebuie s-ajungi, adică pe Iisus.
Nu te opri s-asculţi; nu sta ca să priveşti
Al şarpelui şuier şi-a lumii frumuseţi,
Ascultător, supus, pe Mielul să-L urmezi,
În temniţi, prigoane, prin apă, foc, cu El doar nu te pierzi.

Încă puţină vreme şi tot se va sfârşi;
Răbdare! Iată, zorii au început a se miji!
Răsare, iată, Luceafărul strălucitor de dimineaţă!
S-arată ziua vieţii şi ziua de viaţă.
Încă puţină vreme mai ai de suferit
Şi cântul bucuriei Celui ce-a biruit
Te-a-ncununa în slavă cu Mirele dorit.
Încă puţină, foarte puţină vreme şi El va fi venit.
Mireasa cheamă pe Mirele său drag,
L-aşteaptă-n suferinţă pe al vegherii prag.
Pe frunte poartă rane şi-n inimă suspin,
Străină, alungată, în prigoniri şi chin,
Ea cheamă zi şi noapte: O, vino, Mire, vin’!

*

Vezi, frate, nu fi nesocotitul ce plugul a luat
Şi-apoi priveşte-n urmă la lumea ce-a lăsat.
Nu fi copilărosul ce-n loc opreşte plugul
Şi-aleargă după şoareci, uitând să poarte jugul…
Nu fi ca Dima, ca Alexandru, ca Diotref, ca Imeneu,
Păzeşte-te de cursă, veghează, te rog, întăreşte-te mereu.
Fereşte-ţi inima, credinţa de Balaam, de Izabela şi de Nicolaiţi,
Învăţătura, pilda lor pe mulţi i-a făcut nenorociţi.
Păstrează-ţi hainele curate, curată mărturia,
Păstrează ce-ai primit, urmează pe Mesia.
Nu te opri pe drum, făţarnici să convingi.
De ce vrei să te lupţi? Nu, nu ţi-e dat să-nvingi.

De vrei să faci vreun bine, şi trebuie să vrei,
Te du la cei săraci, umili, şi nu la farisei,
Te du la cei bolnavi, întemniţaţi, pierduţi,
De Domnul le vorbeşte – pe-aceştia să-i ajuţi!…
Fii credinciosul umil, dar hotărât în toate,
Să birui prin credinţă, prin Domnul, pân’ la moarte.
Fii treaz în orice lucru, primejdia s-o treci,
Să poţi intra în pacea şi-odihna cea de veci.
Şi nu ceda nimic din drepturile sfinte,
Cum ţi s-a dat, cum ai primit tu ţine! Adu-ţi, adu-ţi aminte!
Şi dacă trebuie să treci prin strâmtorări,
Adu-ţi de Domnu-aminte; El da-ţi-va mângâiere în orice supărări.
Întăreşte-te-n nădejde, că multul n-a mai fi,
Şi Cel ce vine vine! Nu va mai zăbovi!
Privirea sus, nainte, păşeşte prin furtuni,
În slavă Domnul vine cu braţul de cununi!

Hotărâţi şi statornici

Nu fi un steag arătător de vânt
Şi nu primi uşor orice cuvânt!…
Rămâi statornic până la sfârşit
În ceea ce Domnul ştii c-a poruncit.

Nu fi ca plopul ce tremură la orice adiere,
Când vreo ispită inima şi cugetul ţi-l cere,
Ori când vreun vântişor de prigonire bate,
Tu ţine spada de-ncercare şi răzbate.

Căci numai peştii morţi sunt duşi în jos de apă,
Tu fii ca un stejar ce neclintit rămâne.
Adevărat, e greu să te lipseşti de toate,
Să-nfrunţi furtuni, dureri şi frământări de moarte.

Dar ştiu că-mpărăţia nu unor pierde-vară
Se va da… Ei vor fi daţi afară…
Tu fii ca stânca, în valuri neclintit,
Ca muntele statornic şi-n veci nebiruit.

Legământ

Sub steag străin nu voi lupta
Şi jertfa Baalilor n-oi da.
Un singur steag cunosc: Hristos.
Un singur lucru de folos:
Să spun de El, de Jertfa Lui,
De mântuirea Lui oricui.
(«Isus Biruitorul» nr. 7-8, din 1 martie 1947, pg. 2)

Alte cuvinte testamentare

În revista «Familia Creştină», fratele Marini a scris un frumos articol, intitulat „Un Nume… o Luptă… un Steag”, care cuprinde în el mai multe cuvinte testamentare.

Arată el în acest articol, între altele, următoarele:
„…Domnul Iisus este singurul Nume dat oamenilor în care putem fi mântuiţi” (Fapte 4, 12).
„El este sigurul Steag care trebuie ridicat în faţa oamenilor…”
„Vestirea Evangheliei, vestirea Golgotei este singurul steag.”
„Vestirea Golgotei este semnul după care se cunoaşte o lucrare a lui Dumnezeu.”

De aceea spune Apostolul Pavel în I Corinteni 2, 2: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit”. Acesta este şi unul din cuvintele testamentare pe care Părintele Iosif Trifa le-a lăsat fraţilor săi din Oastea Domnului.

Iată şi textul integral al articolului amintit mai înainte. Îl dăm aici pentru ştiinţa şi documentarea noastră mai temeinică în această privinţă.

Un Nume… o luptă… un Steag

Când Duhul Sfânt a venit peste apostoli, ei au vestit cu putere despre Iisus cel Răstignit şi Înviat cu atâta stăruinţă încât, în scurt timp, umplură Ierusalimul şi lumea cu acest Nume. Ei au ridicat în faţa ochilor mulţimii pe Hristos cel Viu, pe Iisus, Biruitorul morţii, vestind în El mântuirea de păcate. Urmărind Faptele Apostolilor, peste tot se vede ace-laşi lucru: ucenicii au un singur program în lucrarea lor: pe Hristos. Da, fiindcă Dumnezeu pe El L-a uns şi L-a însemnat cu pecetea Lui. Iar Duhul a venit din cer tocmai pentru a-i face în stare pe apostoli să poarte în vâltoarea luptei Stea¬gul mărturisirii acestui Nume. Dumnezeu a rânduit ca să avem totul deplin în El (vezi Col 2, 10).

El este singurul Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi (Fapte 4, 12). El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor 1, 30).

În ziua Cincizecimii, cei trei mii au întrebat: Fraţilor, ce să facem? Au fost străpunşi la inimă în urma predicii care înfăţişa pe Hristos şi lucrarea Sa ispăşitoare. Iar când se deschide uşa credinţei pentru neamuri, prin întoarcerea lui Cornelie sutaşul, această uşă a mântuirii se dovedeşte a fi tot Iisus Hristos cel Răstignit. Este izbitor faptul că, atunci când Apostolul Petru rosteşte cuvintele: Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor…, Duhul Sfânt S-a pogorât peste toţi cei care ascultau Cuvântul (vezi Fapte 10, 43-44).

Este o pecetluire a unei lucrări, a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, pe care El o încuviinţează şi o binecuvântează în chip vădit prin trimiterea Duhului Sfânt. În epistolele apostolilor ca şi în Apocalipsa, Jertfa Domnului Hristos stăpâneşte în chip desăvârşit. Şi Duhul Sfânt, Care a inspirat aceste scrieri, stăruie mereu asupra desăvârşitei ispăşiri pe care credincioşii o au în sângele lui Hristos. El arată că iertarea, mântuirea de păcate şi pacea cu Dumnezeu s-au dat în dar şi oricine le poate avea prin pocăinţă şi credinţă.
Vestirea Golgotei: semnul după care se cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu.

Semnul după care se cunoaşte că o lucrare este de la Dumnezeu este Golgota. Când într-o lucrare, într-o vestire, într-o mărturisire nu se vede clar şi lămurit fâlfâind steagul Golgotei, acolo poate fi orice, numai lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu nu.

Semnul Golgotei l-a avut şi Lucrarea Oastei Domnului. Din valea de moarte a datinilor şi obiceiurilor rele, a păcatelor şi a morţii sufleteşti, Duhul Sfânt a ridicat o întreagă oştire de păcătoşi mântuiţi, pornind-o spre Canaan, spre Patria Cerească. Şi ea a înaintat departe pe acest drum, prin încercări şi grele lupte pe care le-a dus, le duce şi le va mai duce încă. Dar câtă vreme steagul Golgotei va fâlfâi în fruntea oştirii copiilor lui Dumnezeu, nici o putere din lume nu va putea să-i stea înainte.

Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi întemeietorul Oas¬tei Domnului, a spus: „Dacă e vorba să las vreun testament pentru Oaste şi fraţii mei, apoi acela este de la I Cor 2, 2: «Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus şi pe El răstignit». Puterea şi biruinţa Lucrării Dom-nului stau în Jertfa Crucii de pe Golgota”. Dar când steagul acesta nu se mai vede, atunci umbrele morţii se aştern peste lucrare şi peste suflete.

Cât timp în viaţa şi mărturisirea unui om sau ale unei lucrări Iisus cel Răstignit este singurul steag care se vede ridicat, fii liniştit, apropie-te, acolo totul e bine.

Când însă în locul acestui steag ceresc se ridică în vânt zdrenţele murdare ale oamenilor, chiar când ele se numesc aşa cum scrie la Isaia 64, 6 – fugi de acolo, urând până şi cămaşa mânjită de carne (Iuda 23). Acolo e primejdie. Acolo unde firea pământească a ridicat steagul ei de cârpe – netrebnice învăţături şi datini omeneşti –, acolo este ameste¬cătura. Şi Dumnezeu nu iubeşte amestecătura. El vrea despărţire desăvârşită de lume, de păcat, de întuneric, de orice întinăciune. De aceea a spus: „Ieşiţi din mijlocul lor, despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi” (II Cor 6, 14-18).

Templul lui Dumnezeu (II Cor 6, 16) nu se împacă cu idolii (jocuri, beţii, îmbuibări, lăcomie de avere etc.) (I Cor 10, 7; Ef 5, 5; Col 3, 5). Acest templu trebuie să fie curat, printr-o desăvârşită despărţire de lume şi lucrurile ei, fiindcă prietenia cu lumea, pe care Cuvântul o numeşte preacurvie, este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac 4, 4-5; I In 2, 15-17). De aceea ni se strigă: Copilaşilor, păziţi-vă de idoli! (I In 5, 21).

Domnul urăşte, de asemenea, învăţătura nicolaiţilor (Apoc 2, 15), acea altă evanghelie, acel alt Iisus (II Cor 11, 4), aceea altă învăţătură care strică curăţia gândurilor şi credincioşia care este faţă de Hristos (II Cor 2, 3). Despre cei ce propovăduiesc o evanghelie deosebită de aceea pe care a propovăduit-o Sf. Pavel, el a spus să fie anatema (Gal 1, 9).

E trist de tot să vezi cât de jos s-a pogorât creştinătatea zilelor de azi, care nu mai ştie să tăbărască în jurul steagului. Ba chiar şi mulţi din cei care-şi spun credincioşi, ca să nu sufere prigonire pentru crucea lui Hristos (Gal 6, 12), s-au lăsat atraşi sub faldurile diferitelor steaguri de oşti care n-au ieşit şi nu ies încă din lume, fiindcă au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu (In 12, 43; 5, 44). Dar dincolo de poartă, glasul care s-a stins în chinurile morţii de pe cruce ne cheamă să ieşim afară din tabără, să suferim ocara Lui (Evr 13, 12-14).

Tu te-nfiori când te gândeşti
Pentru Iisus să pătimeşti,
Ţi-e teamă ca să părăseşti
A lumii lucruri pământeşti.

Dar tabăra de nu-i lăsa,
Cu Domnul parte nu-i avea,
Şi-ocara-I de n-ai suferit,
De cinstea Lui te-ai păgubit.

Auzi tu, frate, cum de pe Golgota te cheamă glasul sângelui lui Hristos? Până când vei mai rămâne în tabără? Afară din tabără, la El! Ca să suferi şi tu ocara Lui. Şi apoi ridică şi în viaţa ta steagul mărturisirii Golgotei – şi ţine sus Cuvântul vieţii.

Pe meterezele cetăţii vieţii tale rămână implantat acest singur steag mântuitor: Iisus Hristos cel Răstignit. E singurul semn după care Împăratul te va recunoaşte în ziua Sa (Rom 10, 9-10).
(«Familia Creştină» nr. 6-7, din iunie 1942, pg. 1-2)

Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini

 Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013

Lasă un răspuns