Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
(Duminica a V-a din Postul Mare – a Mariei Egipteanca)
Duminica aceasta soseşte în calendarul sufletesc al Postului după ce, mai întâi, a trecut prin „zdroaba“ duhovnicească a unei săptămâni de foc duhovnicesc. Miercuri seara, în slujba Deniei s-a cântat, scară suitoare întru pocăinţă, canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar vineri seara, la Denia Acatistului Maicii Domnului, cântarea plină de lumină a Acatistului. Două refrenuri sunt, aşadar, cele care ne însoţesc în exegeza Evangheliilor citite în Duminica a V-a a Postului, numită şi a Sfintei Maria Egipteanca (a cărei viaţă s-a citit în cadrul slujbei Canonului): „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă“ şi „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară“. Refrenul unei adânci pocăinţe şi a unei adânci înălţări prin smerenie, întru slava cerească.
Astfel bate şi inima cugetătoare a Bisericii. Pe de o parte, ne întâlnim cu Hristos-Domnul, Cel care cere ucenicilor Săi adâncă şi luminoasă cunoaştere de sine, pentru ca nu cumva să se umfle în părerea de sine (Evanghelia de la Marcu 9, 32-45), pe de altă parte, lecţia pe care Hristos o dă lui Simon, cârtitorul la gestul de adâncă smerire al femeii celei păcătoase (Luca 7, 36-50). Aspre icoane ale unei analize duhovniceşti la vreme de Post Mare şi nu numai. Desigur, punctul comun incandescent, care uneşte cele două texte evanghelice, este acest apel la smerire pe care Dumnezeul Cel viu îl face către ucenici – în general, deci şi către noi – pentru ca să ne putem bucura de frumuseţea lumii, aşa cum o face Însuşi Hristos.
Ce grea lecţie, nu-i aşa, să constaţi că un copil (Mc 9, 37) şi o femeie păcătoasă (Lc 7, 44-50) sunt antidotul la aroganţa corectitudinii noastre spirituale (măcar atunci când aceasta este atinsă). Hristos arată de-acum – şi vremea Postului spre aceasta este pusă – care este lentila duhovnicească prin care trebuie să treacă raza cunoştinţei, pentru ca să înţelegem de ce mai ţine Dumnezeu lumea în ciuda relelor ei. Numai ochiul adânc al lui Dumnezeu putea să surprindă frământătura de gând, iar, din frământătură, cocoloşul de îngâmfare care strică efortul ucenicesc al Apostolilor şi al lui Simon, fariseul căruia nu cred că i-a mai tihnit prea mult din bogăţia mesei. Pentru că şi într-un caz şi-n celălalt, Hristos nu Se pierde în prea multe explicaţii. El spune cu mâna pe inima lui Dumnezeu că atât întâietatea în slujire, cât şi calitatea slujirii aduse lui Dumnezeu nu constau în multă agitaţie şi plănuială omenească cât mai ales în deplina punere a inimii şi a gestului în lucrare smerită, lipsită de spectacular, dar curată, deloc indiferentă….
O inimă de copil şi curăţia gesturilor unei păcătoase pocăite sunt lucrurile de la care Hristos rezideşte lumea, arătând că de-acum ceea ce marchează relaţia cu Dumnezeu este un soi de camaradenie (i-aşi fi spus „tovărăşie“, de n-ar fi spurcat unii sensul cuvântului) în care ierarhia se păstrează pornindu-se de la cel care face mai mult pentru celălalt.
Lecţia o dă Hristos Iisus, Cel care rămâne mai mare peste sufletele noastre, căci prin Patima, Moartea şi Învierea Sa, făcutu-S-a „cel din urmă dintre toţi“ făcându-se: „…Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, venind prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit – nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta –, a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi Sângele Său, aflându-ne nouă răscumpărare veşnică“ (Evrei 9, 11-12), cum ne umple auzul Apostolul Duminicii acesteia. Iar ceea ce vindecă Hristos, prin această slujire a Lui, este „curăţirea cunoştinţei de faptele cele moarte“ (Evr. 9, 14) acelea care n-au cum entuziasma pe Dumnezeul Cel viu.
De aici şi rostul prezenţei icoanei Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca în preaplinul de Duh al Duminicii acesteia. Cea care ascunde în taina pocăinţei sale şi inima copilului şi gesturile de tandreţe convertită ale păcătoasei. Cântarea vecerniei începe astfel: „Îl oprea cu vederea celor cinstite întinăciunea cea mai dinainte, ce se trăgea din pângăriri, dar simţirea şi cugetul celor ce s-au făcut de tine, maică de Dumnezeu înţelepţită, s-a făcut ţie întoarcere spre cele mai bune, că privind spre icoana binecuvântatei fiice a lui Dumnezeu şi căindu-te de toate păcatele cele mai dinainte, prealăudată, cu îndrăzneală mare te-ai închinat cinstitului lemn“ (Stihira I-a a lui Anatolie, glas 6). Tot vecernia la stihoavna cuvioasei, spunând: „Vânările sufletului şi patimile trupului le-ai tăiat cu sabia Postului, păcatele gândului cu tăcerea sihăstriei le-ai înecat, cu curgerile lacrimilor tale ai adăpat toată pustia şi nea-i odrăslit nouă roade de pocăinţă. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta, Cuvioasă“.
O atingere de Cruce să facă atât de mult, iar noi, făcători mereu ai gestului de închinare, ba chiar de mii de ori atingând Crucea, niciodată sau chiar arareori, schimbând câte ceva în noi, insuficient pentru ca să ne facem osârduitori constanţi, fideli ai Împăratului Slavei.
Trebuie să recunoaştem că numai o inimă de copil ar putea simţi ceea ce desfrânata aceea ce trecuse marea, plătind cu trupul plutirea peste ape, a simţit, luând în serios (tot cum numai un copil poate lua) teribilul legământ al curăţirii de păcate. Ce taină a inimii şi-a adâncii conştiinţe a păcatului o leagă pe femeia aceasta de Hristosul Cel viu! Ea, care plătea cu trupul, omorându-şi-l, calcă pe ape…
Şi iarăşi trebuie să recunoaştem că boala care ne-a cuprins şi, uneori, ne mai dă junghiuri, aducătoare-aminte că n-am scăpat de ea, ţine de o anumită aroganţă, mereu amintindu-ne nouă şi arătând aceasta celorlalţi oameni, cât de măreţi suntem postind, rugându-ne citind Scriptura, cântând cântări duhovniceşti… Pe când ei, „ceilalţi“, nu fac nimic din toate acestea şi-atunci, judecăm, îi judecăm, etichetându-i, sfidându-i cu biciul limbii noastre, înfierându-i nu de puţine ori, în cuvinte aspre.
Vai nouă, aroganţi cuminţi! Nevăzători ai puterii Crucii lui Hristos care, într-o clipă, schimbă oamenii, făcând minuni, redând pe cei pierduţi familiei lor şi familiei celei mari care este – sau ar trebui să fie – Biserica. Prea preocupaţi de a ne prezenta cât mai bine înaintea lui Hristos (ceea ce nu-i rău deloc) uităm să ne mai suflecăm mânecile în lucrul, cu inimă de copil şi-adâncimi de mir al smereniei, pentru ceilalţi…
Şi câte minuni s-ar putea face şi prin slujirea noastră!…
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu