1. Cine spune: „Am plătit destul, mai plătească şi altul”,
acela este un om netrebnic şi nevrednic înaintea lui Dumnezeu.
Pentru că El niciodată n a zis şi nu zice astfel faţă de noi.
2. Cine se reazemă numai pe ceea ce a plătit tatăl său sau fraţii săi, sau copilul său
– şi, mândrindu se cu acestea, nu mai caută el însuşi şi nu mai vrea să mai facă nimic pentru Dumnezeu,
dar se robeşte lumii şi firii pământeşti,
– acela se înşală şi se pierde singur, fără nici o sal-vare.
3. Familia acelui om se va mântui, dacă este într-adevăr credincioasă până la sfârşit,
– dar el se va pierde.
Se va mântui părintele său şi fratele său, şi soţul său, şi fiul său credincios,
– dar fiul sau fratele, sau soţul, sau părintele nevrednic şi nestatornic se va pierde.
Fiecare îşi va purta osânda (sau meritul) lui însuşi.
Neprihănirea celui neprihănit va fi (numai) peste el,
iar răutatea celui rău va fi (numai) peste el (Ezec 18, 20 24).
4. Oricine se învârtoşează faţă de Dumnezeu, fălindu-se doar cu meritele familiei sale, cu ale înaintaşilor săi, fără ca el să plătească ceva din datoria aceasta,
fălindu se numai cu meritele [acelora] din familia sa, care, luptând, suferind şi străduindu-se, s au făcut vrednici într o oarecare măsură faţă de Domnul,
dar el însuşi nu se smereşte şi nu luptă,
– acela să fie atent şi să ia seama să nu se prăbuşească fără a mai putea fi ridicat niciodată.
Pentru că prăbuşirea lui a şi început deja.
5. Să luăm bine seama, că nimeni nu va fi scutit niciodată de datoria sa personală faţă de Dumnezeu,
chiar dacă toţi ai lui ar fi sfinţi înaintea lui Dumnezeu.
Ba chiar cu atât mai mult!
6. Cine a avut în familia sa un om sfânt, acela este şi mai obligat să fie şi el astfel.
Numai un om nevrednic poate să se ridice îndă-rătnic în faţa Domnului şi să I spună: „Noi Ţi am dat destul!”
Un astfel de om va pieri dintr o dată şi pe totdeau-na în nevrednicia sa.
7. Cât vom trăi şi cât vom fi, fiecare dintre noi trebuie să considerăm ca o mare cinste şi ca un mare har faptul de a L lăuda pe Dumnezeu şi de a I putea sluji Lui. Aceasta este datoria veşnică.
Vai de noi, care am ajuns să gândim că nu mai suntem datori să-L mai lăudăm pe Dumnezeu cu tot preţul vieţii noastre.
8. Când începem să ne târguim cu Dumnezeu în ce priveşte datoria noastră,
să ştim că slujba noastră cea bună a încetat;
atunci laudele noastre cele vrednice şi plăcute îna-intea Lui s au stins.
Iar în viaţa şi în inima noastră încep să dea roade lăstarii înveninaţi ai vechii firi lumeşti, de care părea că scăpaserăm odată.
Iar pierderea noastră este ca şi sosită.
9. Nu te rezema niciodată nici pe ce au făcut vreunii din cei apropiaţi ai tăi,
dar nici măcar pe ceea ce ai făcut tu până astăzi, oricât de mult ar fi aceasta, când este vorba de datoriile tale faţă de Dumnezeul tău.
Pentru că oricât de mult ai face, tu n ai să poţi face niciodată decât doar ce erai dator să faci.
Şi fereşte te chiar şi în inima ta să ridici vreun gând înaintea lui Dumnezeu pentru toate acestea,
căci în clipa aceea poţi pierde totul.
10. Cu ce bucurie văd ochii credinciosului că Domnul Dumnezeu, Acela Care a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ea,
Îşi ţine credincioşia şi statornicia făgăduinţelor Sale în veci,
făcând dreptate celor asupriţi,
– chiar dacă cel asuprit este un necredincios, iar cel asupritor, un credincios al Său.
va urma
Traian Dorz, din ” Strãlucirea Biruinței”
