Catehism

Datoriile creștinului față de sine însuși ( III )

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996
Care sunt însuşirile smereniei?Smerenia creştină trebuie să fie: 1) Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă; altfel ea este făţărnicie şi mândrie tăinuită; 2) Să fie unită cu adevărata cinstire şi dragoste de sine şi cu încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată; 3) Să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală.

Care sunt roadele smereniei?Roadele cele mai de seamă ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El; 2) Căinţa pentru păcate şi dorul după conlucrarea cu harul sfinţitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) Înfrânarea imboldului după laude şi măriri deşarte; 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea şi îngăduinţa faţă de aproapele.

Care sunt mijloacele pentru câştigarea smereniei?Mijloacele potrivite pentru câştigarea smereniei sunt: 1) Rugăciunea pentru dobândirea ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la învăţătura Mântuitorului, la pilda vieţii Sale şi a sfinţilor; 3) Cunoaşterea adevărată de sine, căci cine se cunoaşte bine pe sine şi îşi cunoaşte însuşirile sale bune, dar şi slăbiciunile şi pornirile sale pătimaşe şi are voinţa să le stăpânească, poate evita faptele rele şi stărui în cele bune.

Care sunt păcatele împotriva smereniei?Păcatele împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine peste măsură, din care răsar multe alte rele. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Căci, pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor.

Păcat împotriva smereniei este şi înjosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrări nefolositoare.

Care sunt datoriile creştinului faţă de sufletul său?

După învăţătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creaţie dumnezeiască, chipul lui Dumnezeu în om, partea spirituală şi nemuritoare care-l deosebeşte pe om de orice altă făptură, deci partea cea mai de preţ a fiinţei sale.

Din această cauză, datoriile către suflet sunt cele mai sfinte pentru creştini. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viaţa pământească potrivit legilor morale şi a dobândi fericirea cerească.

Puterile sufleteşti sunt: mintea, vointa şi simţămintele.

În ce se cuprinde grija faţă de minte?

Mintea este puterea sufletească prin care omul cunoaşte şi înţelege lucrurile. în ea a sădit Dumnezeu năzuinţa de a cunoaşte adevărul, de a pătrunde în tainele lumii create şi a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe.

Datoria creştinului este de a înlesni această năzuinţă şi lucrare a minţii sale şi de a-i da prilej să-şi adune cunoştinţe bogate şi temeinice, prin care se ridică şi înfloreşte viaţa.

îndeosebi, creştinul trebuie să se îngrijească de luminarea şi înzestrarea minţii sale cu învăţătura propovăduită de sfânta noastră Biserică Ortodoxă în care se cuprind adevărurile veşnice, descoperite de Dumnezeu. Practica vieţii creştine a dovedit că învăţătura creştină este izvor nesecat de cunoştinţe folositoare şi că nu este trebuinţă a vieţii care să nu poată fi îndrumată spre bine, în lumina ei. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclia care luminează sufletul, spune Sfântul Antonie cel Mare.

Creşterea bună în familie, învăţămintele din şcoală, aşezămintele culturale, bibliotecile cu cărţi bune, şi mai ales Biserica, cu slujbele ei şi cu propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, pun la îndemâna credinciosului mijloacele potrivite pentru împlinirea datoriei de a-şi lumina mintea.

  1. În ce chip poate păcătui creştinul împotriva acestei datorii? împotriva acestei datorii creştinul poate păcătui prin nepăsarea faţă de adevăr şi îndeosebi faţă de adevărul creştin şi prin lenea de a-şi însuşi cunoştintele roditoare de bine vremelnic şi veşnic.
  2. În ce se cuprinde grija faţă de voinţă?

Voinţa este puterea sufletească prin care omul îşi aduce la îndeplinire gândurile şi dorinţele sale. în ea a sădit Dumnezeu năzuinţa spre bine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, voinţa omului a fost îndreptată numai spre bine. în urma păcatului strămoşesc însă, slăbindu-i-se puterea, ea s-a îndreptat mai mult spre rău, fără să-şi piardă însă puterea de a se hotărî şi spre bine. Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recâştigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile voinţei spre rău. Astfel, având ajutorul dumnezeiesc, datoria creştinului este ca, prin virtutea înfrânării şi a bărbăţiei, să-şi întărească puterea voinţei sale, încât aceasta, în chip statornic, să se îndrepte numai spre împlinirea faptelor bune. ,Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom.12, 21).

Statornicia voinţei omului pe calea binelui se numeşte caracter moral. Omul împodobit cu caracter moral nu se lasă abătut din calea binelui, oricâte greutăţi, ispite şi primejdii ar întâlni. El îşi îndeplineşte totdeauna în chip deplin datoriile sale, ţine seama de drepturile semenilor săi, caută să fie folositor obştii, iar prin viaţa şi faptele sale îşi dă silinţa să fie pildă bună altora.

Împotriva datoriei de a-şi întări voinţa spre bine, se păcătuieşte îndeosebi prin neînfrânarea poftelor şi a pornirilor rele.

În ce se cuprinde grija faţă de simţăminte?

Simţămintele, prin care credinciosul îşi dă seama de ceea ce este frumos, plăcut şi bine, sau neplăcut şi rău, au mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii sale religios-morale. De alta parte însă, simţămintele omeneşti sunt supuse rătăcirii mai mult decât celelalte puteri sufleteşti. Din această pricină, datoria creştinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, să-şi stăpinească cu mintea şi cu voia simţămintele şi să le îndrumeze astfel încât ceea ce vor spune ele că-i plăcut, bun, frumos şi moral să fie într-adevăr aşa.

va urma

Lasă un răspuns