Deschid a nu ştiu câta oarã
fereastra-n noaptea cea adâncã,
deschid Iisuse, dar afarã
tot noapte-i şi-ntuneric încã.
Cu ochii obosiţi de veghe
privesc în zarea de cenuşã
dar cerul peste tot în zeghe
şi peste zare tot cenuşã.
Ascult, şi parc-aud blesteme
şi plâns şi ceva ce se frânge…
– Nu-i vântul, vântul altfel geme
nu-i ploaie, ploaia altfel plânge!…
Privesc și parcã-nlãnţuite
trec mii şi mii de umbre supte
– ce stinşi li-s ochii din orbite
la jertfele acestei lupte!
Înfiorat mã strâng în şoapte
şi ard pe-un rug de rugãciune
ce noapte-i Doamne… ce mai noapte
şi inima ce taine-mi spune!…
Traian Dorz, din ”Cântarea anilor”
