«Unde este credința voastră? » Luca 8, 25
Aşa a întrebat Isus pe apostolii speriați de furtuna mării. Un vifor, ne spune evanghelia, a cuprins odată corabia în care călătorea Isus cu apostolii săi. Speriați de valurile mării, apostolii au alergat la Isus strigându-i: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim». Şi ne spune evanghelia că s-a ridicat Isus, i -a mustrat pentru puțina lor credință, a poruncit vânturilor şi mării să tacă, şi îndată s-a făcut iar linişte.
Această evanghelie, cu cele spuse în ea, se potrivește la vremurile noastre, este parcă anume scrisă pentru ele.
Viforul de care aminteşte evanghelia că s-a făcut în apele mării de atunci, îl avem şi noi în apele din marea vieții. De ani de zile furtună cumplită, cu fulgere si tunete de război a tulburat marea vieții omenirii. De ani de zile viața noastră s-a făcut corabie bătută de valurile şi vânturile războaielor, suferințelor și greutăților.
Şi furtuna noastră nu se mai gată. Şi dacă nu se mai gată, pricina suntem noi, căci nu alergăm ca apostolii spre Isus, spre ajutorul şi mila lui. Pricina suntem noi care credem că vina vremurilor grele şi necazurilor multe de azi o poartă oamenii. Pricina suntem noi, care nu înțelegem că vremile și necazurile noastre de azi nu sunt altceva decât întrebarea și mustrarea lui Isus: «Unde este credinţa voastră? »
Peste furtunile vremurilor de azi s-aude glasul lui Isus, întrebarea lui: «Unde este credinţa voastră? » Până când nu vom cerca să dăm răspuns la această întrebare, furtuna din marea vieții nu se va linişti.
Ne vom întreba dar: unde este credinţa noastră, unde sunt purtările noastre, datinile noastre cele bune: zestrea părinților noştri ? La această întrebare alt răspuns nu vom putea da decât acela – trist şi dureros- că le-am pierdut şi le pierdem mereu. În sute de feluri putem vedea lucrul acesta, uitându-ne în traiul oamenilor noştri de azi.
Niciodată ura, zavistia de oameni n-a ajuns la așa înflorire ca azi. Se pare că iubirea, pe care Isus ne-a lăsat-o să ne fie testament și să ne facă fiii lui și frați întreolaltă, – s-a stins cu totul.
Grija de suflet n-a fost niciodată așa de puțin căutată- și atât de mult uitată- ca acum. Pe zi ce merge golesc oamenii bisericile, lasă tainele, părăsesc datini curate și bune, părăsesc ceea ce părinții noştri au avut și ne-au lăsat ca mare și sfânt, și apucă ce este rău și stricat.
Ce să mai zic de faptul că s-a umplut lumea de idoli, ca pe vremea israilitenilor. Banii, averile și plăcerile s-au făcut parcă idolii vremurilor noastre, și foarte mulţi oameni nu mai cred în altceva decât în ei. Pentru ei trăiesc, și lor li se închină.
Ce să mai zic de lăcomia, pofta nebună ce a cuprins pe foarte mulţi oameni, să facă avere cu orice preţ. Această lăcomie care a omorât parcă cu totul mila dintre oameni, orbește pe unii oameni și îi îndeamnă să- și «lărgească» pungile şi hambarele din câştiguri necurate, din lipsurile, necazurile şi lacrimile văduvelor, orfanilor şi săracilor. Se pare că virtuţile lui Isus stau azi fugărite, și în locul lor păcatele: corupția, nedreptatea, minciuna, desfrânarea umblă pe toate drumurile şi îşi fac cuib în suflete.
lată dar, din câteva pilde, luate din traiul oamenilor de azi, ne putem da seamă că la întrebarea și mustrarea lui Isus «Unde este credinţa voastră»? nu putem răspunde cu bine. Nu putem, pentru că am pierdut credința, purtările cele bune și le pierdem mereu. Şi până când le tot pierdem, în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune, mai uşoare. Nu vor veni.
Frământările, neliniştea, necazurile de azi nu sunt numai ale noastre. Ele sunt ale omenirii întregi.
Toate neamurile trec azi prin aceste frământări. Dumnezeu vrea așa pentru că războiul a fost chemarea Domnului către popoare să-şi îndrepte purtările, moravurile. Dar omenirea n-a ascultat chemarea Domnului, ci mai rea s-a făcut. De aceea furtuna vremilor grele de azi stăruie ca o pedeapsă a Lui.
Din furtunile vremurilor de azi numai acele neamuri vor scăpa, care vor putea răspunde cu bine la întrebarea lui Isus. Vai însă acelora, care nu vor putea da seamă despre credinţa lor. Pierdute vor fi şi înghițite de valurile vremurilor.
Noi românii mai ales, şi mai curând ca oricare alt neam, să înțelegem acest adevăr. Să înțelegem, că pe noi nu numai Isus şi evanghelia ne îndeamnă spre el, ci întreg trecutul şi istoria noastră ne strigă să nu-l uităm. O corabie de-a pururi călătoare peste valurile și prin furtunile vremii, a fost trecutul neamului nostru.
Cine a ajutat scăparea noastră? Numai credinţa sfântă, credința tare a părinţilor şi strămoşilor noştri. De câte ori se tulbura marea vieții bătrânilor noştri, ei alergau la biserici, chemau pe Isus, iertarea Lui, şi Domnul iarăşi îi căuta cu bine.
Noi însă nu facem lucrul acesta, şi de aceea vremurile noastre nu se limpezesc, ci parcă tot mai tulburi se fac. Din furtunile vremurilor trecute strămoşii noştri au ieşit întăriți în legea şi credinţa lor; noi, din furtuna războiului, am ieşit şi ne-am întors acasă cu otravă în suflet.
Pe noi românii aşadar întrebarea lui Isus ne mustră îndoit, căci ea ne întreabă ceva deosebit: Unde este credinţa părinților voştri ? acea credință pe care părinții ne-au apărat-o în furtunile trecute şi ne-au lăsat-o ca moştenire sfântă.
Vai va fi nouă, de nu vom putea da seamă de ea, de o vom lăsa să scadă pe zi ce merge. Liniștea și ninele atunci nu le vom mai simți ci vom trece numai din o furtună în alta. O greutate va pica de pe umerii noştri, şi zece în locu-i se vor pune.
Din frământările şi viforul vremurilor noastre să înțelegem dar, că numai o singură cale de scăpare avem: aceea aleasă de apostoli în evanghelie și arătată de părinții noştri în istorie: a întoarcerii cu credință, cu rugăciuni, cu purtări bune spre Isus şi poruncile Lui.
Numai pe această cale pornind vom simți iarăşi liniştea pogorându-se în traiul şi sufletele noastre. Amin.
Pr. Iosif Trifa
Articol din ,,Telegraful român”, 1921
