Știm cã, în Biserica Ortodoxã, icoana canonicã ce corespunde Praznicului Sfintei Învieri este Pogorârea la iad. În aceastã reprezentare Îl vedem pe Hristos în slavã, surpând stãpânirea diavolului, care apare înlãnțuit, porțile iadului sunt sub picioarele Domnului, iar protopãrinții Adam și Eva sunt ridicați de Mântuitorul din mormintele în care zãceau.
Din pãcate, din pricina puternicelor influențe occidentalizante, în reprezentãrile religiose de la noi existã o invazie de imagini ale Sfintei Învieri cu care cei mai mulți ne-am familiarizat, în care Hristos apare ieșind din mormânt și înãlțându-Se în vãzduh, iar în mânã poartã un steag alb, simbol al biruinței.
Douã imagini total diferite pentru a ilustra unul și același eveniment. Dincolo de complexitatea și, respectiv, simplitatea lor, ceea ce evident este diferit este direcția mișcãrii lui Hristos: în icoana Pogorârii la iad mișcarea este dublã, descendentã și apoi ascendentã, pe când în cealaltã imagine este doar ascendentã, simplu și limitativ. Și acum este firesc sã ne punem întrebarea de ce Pãrinții Bisericii au preferat acea reprezentare atât de complexã în care apare inclusiv diavolul și nu pe cea simplã unde vedem clar cã mormântul e gol și Domnul Hristos e viu; deci moartea a fost înfrântã.
Pentru cã Hristos nu a înviat pentru Sine, faptul cã El S-a sculat din morți e relevant în mãsura în care a produs o mutație esențialã în întreaga lume. Lumina Învierii lui Hristos nu a cuprins doar cerul și pãmântul, ci a pãtruns pânã în cele de dedesubt. Imnografia Bisericii e foarte explicitã: „În mormânt cu trupul, în iad cu Sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatãl și cu Duhul, toate umplându- le, Cel ce ești necuprins.” Așadar, dupã evenimentul crucial al Învierii nu mai poate exista loc al întunericului.
Cum dar inimile noastre nu reușesc sã simtã și sã creadã cu adevãrat în Inviere? Suntem înspãimântați de suferințã, de boalã și moarte. Arareori și superficial ne mai gândim la veșnicie și când auzim cã pentru noi a murit și a înviat Hristos ni se pare așa, o metaforã frumoasã, dar care rãmâne acolo, între zidurile bisericii, iar noi nu știm cum ar putea sã ne influențeze viața noastrã concretã.
Cred cã icoana Pogorârii la iad este locul unde putem afla rãspunsul. În primul rând cã aceastã descindere a lui Hristos pânã în „cele mai de jos” – pentru a-l cãuta pe Adam cel cãzut – vorbește explicit despre pogorârea lui Dumnezeu în cel mai mãrunt și neînsemnat eveniment al vieții noastre, în iadul vieții noastre. El este prezent și cautã prezența noastrã. Din nefericire, noi suntem cei absenți din propria viațã. O trãim pe deasupra, așteptând sã vinã nu știu ce vacanțã, nu știu ce recompensã, uitând de prezentul pe care îl avem și în care suntem invitați sã ne întâlnim cu Hristos, Stãpânul vieții și al morții. Smerenia lui Hristos nu s-a încheiat cu Golgota, ci ea continuã clipã de clipã, cãci fiecare eveniment – mic sau mare, dureros sau bucuros – este loc de întâlnire cu Iubirea Supremã. Desigur, pentru aceasta, e nevoie de atenție și seriozitate. Știm cã prezența Sa predilectã este în cel de lângã noi, în omul care ne-a deranjat cu o vorbã sau cu un gest, în cel care ne-a ajutat sau în cel care are nevoie de ajutorul nostru ori poate de iertarea noastrã. Dar Îl vom vedea noi oare în toate aceste ipostaze pe Hristos? Vom avea puterea și înțelepciunea sã dãm la o parte aparențele și excrescențele și sã ajungem la esența hristicã a omului ce ne stã în fațã? Depinde de cât reușim sã trãim duhovnicește Sfânta Înviere ca o pogorâre la iad, ca o luminã sfântã ce intrã și lumineazã chiar latura și umbra morții.
Cuvântul meu se vrea o pledoarie pentru trãirea vie a prezenței lui Hristos în mãruntul și anodinul vieții fiecãruia dintre noi. El a spart zãgazurile iadului și morții ca sã ne izbãveascã de fricã, de moleșealã și de moarte. Nu doar de moartea fizicã, pe care a transformat-o într-un prag, într-un loc de trecere, dar și de moartea sufleteascã, care ne paralizeazã interior. Încercarea de a trãi, clipã de clipã, viața ca pe o veșnicã întâlnire cu Domnul ne ridicã din efemer și ne proiecteazã în veșnicie, devenind astfel pãrtași la Înviere. Amin.
Hristos a înviat!
Arhimandrit Atanasie PALEU
