Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Despre iubirea de bani

Despre iubirea de bani

Despre iubirea de bani

( Luca 12, 15 )

Spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea noastră.

Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu constă în belşugul avuţiei lui, a zis Domnul. Nu ştiu de ce am fost îndemnat să scriu despre acest subiect foarte sensibil, despre care se pare că nu vrea să vorbească aproape nimeni. Dacă sunt atâtea patimi care ne despart de Cer, una este şi aceasta. Mântuitorul nu a zis, feriţi-vă de bani, ci de lăcomia de bani. Lăcomia înseamnă nesaţiu. Ca să ai bani este o condiţie a vieţii, dar lăcomia de a avea bani mulţi este de la diavolul. Să ştiţi că se poate trăi şi cu mai puţin. Fratele Traian a spus: Învăţaţi-vă cu puţin, că puţin poţi să ai totdeauna, dar mult nu poţi avea totdeauna. Şi a mai zis: Nu vă adunaţi prea multe comori pe pământ, ca să nu vă vină prea greu când va trebui să le lăsaţi.

Acesta este un exerciţiu la care se încumetă foarte puţini. Cei mai mulţi sunt cuprinşi de această ispită a diavolului, pentru că aceasta este o patimă care pare mai puţin vinovată sau chiar nici nu pare patimă, ci ceva normal, necesitate. Mântuitorul însă a zis: Păziţi-vă de lăcomia de bani. Această ispită este soră cu aceea din pustiul Carantaniei: Zi pietrelor să se facă pâini, nu răbda foame aici, că doar este scris acest lucru… Ce ispită rafinată! Dar Mântuitorul îi zice: Da, este scris, dar este scris şi altceva că „omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Nu a acceptat şoapta şi oferta diavolului.

Dacă cugetăm bine, toţi sfinţii s-au ferit de fuga după bani, aproape toţi au îmbrăţişat sărăcia. Oare de ce? Hai să fim sinceri, chiar nu ne încurcă fuga după bani pe calea mântuirii? Nu suferă lucrul Domnului când noi suntem prinşi sau duşi de dorinţa aceasta de-a câştiga bani tot mai mulţi? Uitaţi-vă puţin mai atenţi, mai dedesubt, chiar nu observaţi şoapta celui din pustia Carantaniei în spatele acestei dorinţe? Ce i-a determinat oare pe primii creştini să-şi vândă averile, să le pună la picioarele apostolilor ca să fie împărţite celor săraci? În felul acesta au ajuns duhovniceşti.

Dacă suntem lumeşti, fireşti, fuga după câştiguri pentru trup este ceva normal, necesitate. Dar dacă suntem duhovniceşti, vom suferi tot mai mult ca să fim la înălţimea cerută de Domnul în lucrul Său. A le împăca pe amândouă, în acelaşi timp, nu este cu putinţă, cum a zis Domnul: Nu puteţi sluji la doi stăpâni deodată. Noi ne întrebăm mereu de ce Lucrarea Domnului a ajuns în starea în care este? Satan a reuşit să subţieze rândurile misionarilor, trimiţând o mare parte din ei la câştigat bani în ţară sau peste hotare, unii mai fac ceva şi pe acolo, dar sunt destui care nu mai au timp şi pentru lucrul Domnului.

Trebuie să fim conştienţi că Domnul a trimis Duhul Oastei în primul rând României, Bisericii Ortodoxe din România şi, de aici, apoi până la marginile pământului. Aici ne-a vrut Domnul să lucrăm noi. Satan depune toate eforturile să împiedice lucrul Domnului aici. Du-te după câştiguri pentru trup, nu vezi că toţi se duc! – ne şopteşte el. Nu vă daţi seama ce subtil ne minte el când urmăreşte atingerea ţintei sale? Vedeţi ce foc era în Oastea Domnului în timpul părinţilor noştri!… Da, pentru că ei nu erau prinşi în cursa aceasta, fuga după câştiguri lumeşti. Am fost foarte aproape de unii dintre ei. Bucuria lor era să dea cât mai mult, adeseori chiar tot. Când luau banii pentru lucrarea pe care o făceau, ei mai din timp se gândeau la care dintre săracii cunoscuţi să dea de data asta. Dacă aveau sau primeau ceva hrană, o dădeau la alţii care considerau că-s mai flămânzi, chiar dacă şi ei rămâneau flămânzi. Dacă aveau sau primeau o haină, îmbrăcau pe alţii mai goi cu ea, chiar dacă şi ei tremurau de frig. Inima lor era ca inima Domnului – bună, iubitoare, milostivă.

Iată în ce consta harul, focul, puterea pe care le aveau ei de la Domnul… Oare între noi, cei de astăzi, câţi samariteni de felul acesta mai are Domnul, sau câţi astfel de nebuni mai are? Noi facem programe de adunări mari în care să vorbească cât mai mulţi fraţi, după aia iar ne ducem la strâns, la adunat. Ne simţim aşa de bine, ne surâd ochii când mai putem pune lângă ceilalţi bani încă o sumă frumuşică… Nici vorbă să ne mai gândim la săraci, ca să-i împărţim… Noi trăim o oaste a vorbelor. Numai cu vorbe şi cântări, asta e o lucrare făcută pe jumătate. Domnul ne priveşte îndurerat de cele mai multe ori. Da, harul şi puterea stau în a face, nu doar a spune.

Spuneţi acum, fuga după câştig mult, după bani, este un păcat sau nu? Hai să privim în ochii Domnului să vedem ce spune El. Oare nu ne mustră? Ne mai întrebăm de ce nu mai sunt lacrimi, putere şi har ca pe vremea înaintaşilor noştri? Nu spune Domnul clar să nu ne strângem comori pe pământ, ci să căutăm Împărăţia Cerurilor mai întâi, căci pe cele pământeşti ni le va rândui El şi nu vom duce lipsă de nimic? Dar iată că nu putem asculta de Domnul. Firii noastre îi mai place şoapta diavolului, picioarele noastre alunecă tot după câştig lumesc, chiar dacă zicem noi că-L credem pe Domnul. Dragii mei, trebuie să ajungem să avem Cerul în inima noastră, apoi nu va mai fi nevoie de cele scrise aici. Domnul să ne dea lumina şi călăuzirea Sa.

Amin. Slăvit să fie Domnul!

Viorel BAR

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!