Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Despre păcat şi despre mântuire

Despre păcat şi despre mântuire

Despre păcat şi despre mântuire

Întrebarea a treia:

Despre ce este păcatul

Ucenicul Sundar întreabă:

– Ceea ce mă frământă pe mine în­deosebi este dorinţa de a afla ce este într‑a­de­văr păcatul. Cum a putut răzbi acest păcat în alcă­tuirea lumii şi împotriva lui Dum­nezeu celui atotputernic, Care a zidit lumea?

Domnul răspunde:

– Păcatul este numele cu care a fost nu­mită orice faptă pe care o să­vârşeşte un om nesocotind voia lui Dumnezeu şi urmând propria sa voie; nesocotind ceea ce este bine şi drept şi alegând ceea ce este rău şi nedrept, mulţumin­du-şi poftele sale şi lucrând după bunul său plac.

Păcatul nu are o viaţă a lui care să ne îngăduie să spunem că el a fost creat de cineva; el este mai de grabă o stare. Ziditorul lumii, Dumnezeu cel ­atotbun, nu a putut să dea naştere nici unui lucru rău; ar fi aceasta împotriva firii Sale.

Nici Satan n-a creat păcatul. Satan nu poate decât să strice ceea ce a fost făcut bun. El n-are nici o putere creatoare (de ză­mislire).

Prin urmare, păcatul nu a fost creat, el nu are o existenţă pro­prie.

El este numai o stare în care se nimiceşte omul rătăcit. Lu­mina există, dar întunericul nu există; întunericul este numai lipsa de lumină. Tot aşa, răul şi păcatul nu au nici un fel de viaţă a lor, ci ele sunt numai lipsa de bine sau împotrivirea faţă de el. Această înfricoşătoare stare de păcat este foarte primejdioasă, deoarece, din pricina întunecimii în care ea te cufundă, multe suflete se abat de la calea cea dreaptă. Ele naufragiază pe stâncile colţuroase ale lui Satan şi alunecă în prăpastia plină de neguri a iadului unde îşi află pieirea.

Eu, Cel Care sunt Lumina lumii, de aceea am coborât pe pământ, ca să-i izbăvesc de puterea întunericului pe cei care se pocăiesc şi cred în Mine.

Eu îi ajut să ajungă fără grijă la limanul dorit, în cer, unde nu e nici urmă de întuneric (Apoc 21, 23; 22, 5).

Tu Mă întrebi cum s-a ivit păcatul în lume. S-a ivit pentru că Satan şi omul şi-au împlinit sco­purile lor rele din sloboda lor voie. Acum, fireşte, tu Mă întrebi de ce Dumnezeu n-a pus în om un fel de neputinţă de a cădea în această stare. Ei bine, dacă omul ar fi fost zidit ca o simplă unealtă, ca o maşină oarecare, atunci ar fi fost cu putinţă să se sădească în el o asemenea ne­putinţă de a cădea în păcat, dar, în acest caz, omul nu s-ar mai fi bucurat de darul unei libertăţi depline, de darul de a se hotărî singur pentru un lucru sau pen­tru altul.

Adam şi Eva fură înşelaţi de diavolul pentru că, fiind într-o stare de nevinovăţie, ei nu cunoşteau nici viclenia, nici minciuna. Nici Satan n-a cunoscut înainte de cădere trufia, deoar­ece acest păcat nu exista, deşi ştim că trufia a umplut mai apoi şi inima lui Satan şi inima omului.

Puterea lui Dumnezeu însă a schimbat şi a prefăcut acest păcat, ca să slujească slavei Lui. Prin întruparea Mea şi prin ispăşirea de pe Cruce, s-a arătat iubirea fără margini şi atât de minunată a lui Dumnezeu, care, poa­te, altfel ar fi rămas necunoscută. De altă parte, cei care au fost mântuiţi preţuiesc mai mult fericirea raiului după ce au gu­stat amă­ră­ciunea păcatului, după cum gustul plăcut al mierii este mai dulce după ce-am mâncat bucate amare. Cei care vor fi mântuiţi nu se vor mai întoarce niciodată la păcatul lor; ei îşi vor închina toată viaţa lor, cu umilinţă, supunere şi iubire, pro­slăvirii lui Dumnezeu, Părintele lor, şi vor fi de-a pururi fericiţi în El.

Oamenilor le plac să desco­pere petele soarelui şi ale lunii precum şi întunecimile lor, dar n-au habar de petele şi întune­cimile pe care le izvodeşte pă­catul în sufletul lor. Acest lucru ne îngăduie să înţelegem, într-o măsură oarecare, cât de mare va fi întunericul dacă lumina care este în om devine şi ea întuneric. După cum un trup atins de lepră amorţeşte – şi de cele mai multe ori devine ne­simţitor –, tot aşa, inima şi cugetul omului molipsite de lepra păca­tului mor, pierzân­du‑şi simţirea. Bolnavul aproape nici nu-şi mai dă seama de starea lui înspăi­mântătoare şi respingătoare.

Se întâmplă adesea ca o vie­ţuitoare oarecare, un animal sau o pasăre sălbatică, după ce a trăit mai mult timp în tovărăşia oamenilor, întorcându-se la ve­chii ei prieteni, să nu mai fie primită­. Toţi se feresc de ea. O lovesc cu ciocul ca pe o străină şi-o omoară. Dacă nici animalele nu mai pot suferi să vieţuiască laolaltă cu semenii lor care au trăit într-o altfel de viaţă de cum era via­ţa lor, cum i-ar putea oare primi sfinţii şi îngerii din cer pe păcătoşii care au trăit în tovă­răşia păcătoşilor?

Raiul şi păcătoşii

Asta nu înseamnă însă că sfinţii nu ar avea nici un fel de iubire pentru păcătoşi, dar sfin­ţenia cerului nu e deloc plăcută păcătoşilor. Dacă chiar şi în lumea aceasta, tovărăşia oamenilor buni şi drepţi este urâcioasă pentru păcătoşi, cum ar putea ei oare trăi lao­laltă cu drepţii o veşnicie întreagă în cer? Un astfel de rai ar fi pentru pă­cătoşi o pedeap­să aspră, un adevărat iad. Să nu credeţi dar că Dumnezeu îi va izgoni pe pă­cătoşi din cer ca să-i zvârle în iad. Dumnezeu, Care este iubire, n‑a aruncat şi nu va arunca niciodată pe nimeni în iad. Pă­catul îl duce pe păcătos în iad.

Înainte de a se fi sfârşit viaţa de aici, înainte de a merge în rai sau în iad, încă din această viaţă raiul şi iadul sălăşluiesc în inima omului, după cum faptele lui sunt bune sau rele. Prin urmare, cel care vrea să scape de iadul cel veşnic în viaţa viitoare, să se pocăiască cu adevărat de păcatul lui şi să-Mi dea Mie inima lui, pentru ca, prin înrâu­rirea Sfântul Duh Care va sălăşlui în el, să pot face din el pentru totdeauna un fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Răzvrătiţii

Omul răzvrătit împotriva dregătoriilor şi împotriva regelui său poate afla scăpare în­tr‑o ţară străină, dar cel care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu unde se va putea ascunde?

Oriunde s-ar duce, în cer sau în mormânt, pretutindeni Dumnezeu va fi de faţă (Ps 138, 7-8). Dacă vrea să fie fericit, să se pocăiască şi să îngenuncheze la picioarele Mântuitorului său.

Frunzele de smochin

Frunzele de smochin nu fură în stare să-i îmbrace şi să-i ascundă pe Adam şi Eva; de aceea Dumnezeu le‑a făcut haine din piele.

Faptele bune ale omului sunt asemenea frunzelor de smochin; ele nu sunt de-ajuns omului ca să scape de mânia ce va să vie. Lui îi trebuie neapărat haina Mea de dreptate.

Fluturele şi lumina

Fluturele habar nu are de pu­terea mistuitoare a flăcării. Uluit de lumină, se năpusteşte spre ea. Toate încercările lui de scăpare sunt zadarnice. El e atras cu putere de flacăra morţii. E ţinut într-un cerc din care nu mai poate scăpa. Se năpu­steşte năuc spre flacără şi pieire.

Aşa e şi păcatul. Oamenii habar n-au de puterea pierzătoare şi otrăvitoare a păcatului. Ei se lasă ademeniţi de plăceri înşe­lătoare şi îmbătătoare. Când omul primeşte ispitele lumii, el ajunge în sta­rea fluturelui care s-a apropiat de flacără.

Uluit de beţia plăcerilor, el e atras cu putere de focul pieirii sufleteşti. El aleargă năuc spre moarte şi pieire veşnică. Este cuprins de o beţie, de o orbie sufletească din care nu mai poate scăpa. Aleargă în focul pieirii sufleteşti.

Altfel este lumina Mea. „Eu sunt lumina lumii; tot cela ce vine după Mine nu va umbla în întu­neric, ci va avea lumina vieţii“ (In 19, 20). Lumina Mea atrage cu putere pe cel păcătos din noaptea pieirii sufleteşti. Lumina Mea nu arde, ci dă viaţă veşnică. Pe cei care vin la Mine îi ţin cu putere în jurul Meu. Întunericul nu mai are putere asupra lor. Acela care Mă primeşte cu adevărat pe Mine a scăpat de puterea întunericului. Lumina Mea îl ţine în jurul Meu.

Păcatul nu e ceva din lumea închipuirii şi a părerii. El este o stare de întunecime sufletească totdeauna căşunată de voinţa cea rea a omului. Sămânţa răului şi vier­­mele care roade, al păcatului, s-au dezvoltat în fiinţa omului şi au ruinat pentru totdeauna su­fletul omenesc tocmai aşa cum, uneori, în câteva zile, vărsatul schimonoseşte pentru totdeauna cele mai frumoase chipuri omeneşti. Dumnezeu nu a dat fiinţă răului şi păcatului. Acestea sunt urmările neascul­tării omului.

Când toţi oamenii se pocăiesc şi se unesc în Mine, sângele Meu, care dă viaţă, aleargă în ei, tămăduindu-i de toate relele sufleteşti şi trupeşti, ca să le îm­părtă­şească o sănătate desăvâr­şită şi pentru totdeauna.

Pentru asta a şi fost zidit omul. În chipul acesta, el va fi fericit de-a pururi, lângă Ziditorul şi Stăpânul vieţii sale.

Sadhou Sundar Singh
La picioarele Stăpânului meu, Ediţia a IV-a

Traducere de prof. dr. Gr. Cristescu şi Preot Iosif Trifa

Apare cu binecuvântarea IPS Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului

Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2010

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!