Școala tăcerii este, după concepţia unanimă a Sfinţilor Părinţi, unul dintre cele mai bune mijloace educative pentru stăpânirea de sine. Tăcerea face posibilă oprirea multor porniri; oprirea aduce umilinţă şi plângere; plângerea naşte frica, iar frica aduce smerenia. Smerenia însă face ca sufletul să vorbească cu îngerii şi cu Dumnezeu, de Care începe să înţeleagă că nu este departe.
Tăcerea este limanul mântuirii, este cel mai greu şi mai hotărât exerciţiu în stăpânirea de sine, aducând sufletul în stare de a domina asupra tuturor imboldurilor şi tulburărilor fireşti, constituind cea mai puternică biruinţă asupra lor.
Tăcerea desăvârşită – spune însuşi Sf. Serafim – este o cruce pe care omul trebuie să se răstignească împreună cu toate patimile şi poftele lui. Cel care a ajuns la tăcere trebuie să-şi reamintească numaidecât motivul pentru care a ajuns aici, ca să nu abată inima lui către altceva, străin de scopul cel bun. Căci înţelesul adevărat, esenţa mult-ostenitoarei nevoinţe, nu constă propriu-zis în tăcerea gurii, ci în liniştea minţii, în lepădarea tuturor cugetelor trupeşti, pentru desăvârşirea celei mai curate şi depline afierosiri (consacrări) a întregii sale fiinţe lui Dumnezeu.
Celor ce vor încerca să-ţi stea împotrivă nu le da prea mare importanţă, aducându-ţi aminte de cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Iubeşte lucrarea tăcerii, alegând-o pe aceasta înaintea desfătării celor ce se îndestulează de hrană în mijlocul acestei lumi“. Aşadar, mai mult decât orice, să ne împodobim cu tăcerea, despre care Sfântul Ambrozie al Milanului spunea: „Pre mulţi am văzut mântuindu-se prin tăcere, prin multă vorbărie însă pe nici unul“.
În unire şi cu alte îndeletniciri sufleteşti, tăcerea înalţă pe om în frica de Dumnezeu, îl apropie de El şi îl face ca pe un înger pământesc. „Căci la cine voi căuta – zice – decât la cel blând, smerit şi tăcut, care se cutremură de cuvintele Mele?“ (Isaia 66, 2).
Când noi petrecem în tăcere, atunci vrăjmaşul-diavol nu are nici un spor asupra omului celui dinlăuntru al inimii, „căci diavolul nu cunoaşte inima omului, dar cunoaşte mişcările ei, pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale trupului“. Aceasta înţelegându-se despre tăcerea cea din minte, căci numai aceasta rodeşte tot felul de roade duhovniceşti. Unul ca acesta trebuie mai întâi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu, precum şi, statornic în astfel de nevoinţă, urmând exemplul Sfântului Ioan Pusnicul şi Tăcutul, care, aflându-se într-o astfel de petrecere, se întărea cu aceste cuvinte dumnezeieşti: „NU TE VOI PĂRĂSI, NICI NU TE VOI LEPĂDA!“ (Evrei 13, 5).
Cu fructul tăcerii, pe lângă cele agonisite duhovniceşte, se dobândeşte şi pacea sufletului. Liniştea deprinde pe om cu tăcerea, cu statornicia în rugăciune şi cu gândire la Dumnezeu, iar înfrânarea aduce pe om la nerăspândirea gândurilor.
În sfârşit, pe cel care şi-a dobândit această virtute, îl aşteaptă un viitor paşnic şi fericit.
Monahul R. P.
Mănăstirea Nicula
