Meditaţii

ÎI SCURMĂ PĂCATUL

Arhimandritul Iuliu Scriban

„Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23).

Dacă ia aminte cineva la omul mâncat de poftele lumii şi la cel care urmează căile lui Dumnezeu, vede la dânşii mari deosebiri nu numai de la faptă la faptă, de pildă, că unul are vorbe spurcate în gură, pe când celălalt nu, că unul pofteşte după băutură, pe când celălalt nu; ci şi în înfăţişarea lor întreagă se vede că altfel este unul, altfel cel­ălalt. Omul lumesc este mai zvăpăiat, mai tulburat, mai împins spre o poftă sau alta. Omul duhului este mai tihnit, mai gânditor. Omului lumesc nu-i dau pace poftele lui, îl scot din casă afară. Vrea să se mai vadă cu ai lui, să se înhăiteze cu cei mâncaţi de gusturi asemenea cu ale lui, pentru ca să se zbânţuiască mai turbaţi în gustarea păcatului.

Aţi văzut beţiv care să-şi ia clondirul cu vin sau rachiu şi să meargă acasă la el să-l soarbă în tăcere? Aş! Nu-l lasă inima să facă aceasta singur. El numaidecât tre­buie să se ducă la crâşmă, să-şi găsească tovarăşi de chef, să audă în jurul lui chiote şi gâlceava. Atunci se simte beţivul la largul lui.

Omul lumii este o biată frunză

Omul lumii este o biată frunză pe unda apei. Cât se simte el voios şi focos, cât se arată el de măreţ şi de voinicos, cât îi spun alţii că e plin de viaţă, după dreptate, este o biată zdreanţă în ghearele pof­telor lui. Se crede omul mare şi tare, dar el e „ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului” (Ps 1). Este fiinţă fără statornicie în el însuşi, este mânat de un foc ascuns, care nu-i dă pace. Şi dacă şi-a făcut pofta într-o zi şi dacă a zăcut ca un balaur ghiftuit după aceea (aşa zace şarpele Boa după ce şi-a înghiţit prada), cum se trezeşte, cum se vede iar în lume, din nou tânjeşte să mai guste ce a gustat. Şi aşa, nu mai are odihnă şi păcatul îl tot mână din urmă. Mulţi ajung în felul acesta şi până la moarte.

În toată această vreme, omul lumii este hărţuit încoace şi încolo, când de una, când de alta. Poftele se încrucişează una cu alta, se nasc una din alta. Bietul pofticios parcă ar fi fugărit de o haită de vrăjmaşi.

Da, omul lumii nu are tihnă în el însuşi. El este ca un alungat care-şi caută adăpostul în largul lumii şi nu-l găseşte.

Altul este omul duhului

Altul este omul duhului. El este mânat de una şi singură: dorul de a urma căile lui Dumnezeu. Şi el are nevoie să umble în multe părţi pentru a-şi agonisi nevoile vieţii. Dar umblă întins pentru împlinirea lor, fără a fi abătut la dreapta şi la stânga de poftele care nu dau răgaz omului de lume. El poate fi mult mai aţintit la treburile sale, la fot ce are de făcut, fiindcă nu este tul­burat de pofte străine.

Omul duhului îşi rosteşte rugă­ciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ţie!”. El ştie că are un singur stăpân. Pe El Îl întreabă; de la El îşi cere dumerire la îndoieli; cu El se îndestulează.

Are şi el pofte. Dar pe toate a­cestea le îneacă în bucuria duhului. Ce! Parcă este om care să n-aibă tragere de inimă a se bucura, care să nu dorească zâmbet şi veselie? Dar se veseleşte în duhul.

Plăcerile duhului sunt mult mai mari

Plăcerile duhului sunt cu mult mai mari decât cele ale trupului. Şi apoi cele ale trupului te înşală, te istovesc; cele ale duhului te înalţă şi, dacă ai gustat dintr-însele, ţi-e scârbă de celelalte. De aceea tot omul care a gustat din plăcerile duhovniceşti nu se mai întoarce la plăcerile păcatului de odinioară. Nu mai simte plăcere de ele şi doreşte ca şi alţii să facă încercarea pe care a făcut-o el.

Din acestea urmează că omul duhului nu mat poate avea pofte ca omul de lume, fiindcă el ţinteşte spre una singură: spre Dumnezeu. El nu mai poate fi hărţuit ca acela. El nu mai este hărţuit, ci hăţuit, adică este ca şi cum ar fi ţinut în hăţuri.

Dar hăţurile acestea nu sunt ca la dobitoc, nu sunt o strânsoare, o ghemuială; ci sunt o dulce înfrânare, o potolire pe care o simte cu drag. Deşi El parcă ar fi pus în frâu, frâul acesta nu este ceva pe dinafară, care l-ar strânge şi l‑ar stingheri, ci este ceva primit slobod, cu drag, cu mărturisirea şi descoperirea prin el însuşi că este mai bine, mai vrednic aşa.

Într-adevăr, noi, oamenii, ne zicem nouă „robii lui Dumnezeu”, dar starea aceasta de rob nu este o silă, ci ne-am ales‑o singuri. Încă din cartea Psalmilor, noi am învăţat a cunoaşte că bun este Domnul („gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”Ps 33, 9). A atârna de un aşa stăpân nu este a te simţi la robie, ci ajuns la lărgimea unei vieţi în care poftele nu mai stăpânesc asupra ta. De aceea nici nu ne zi­cem noi numai robi, ci în Sfânta Scriptură avem pentru noi cuvinte de cea mai mare înălţare. Sf. Pavel ne numeşte locaş al Duhului Sfânt (I Cor 5, 19). Ba ne spune încă şi ceva mai mult: că suntem tovarăşi la lucru împreună cu Dum­nezeu (I Cor 3, 9). Da, Dum­nezeu vrea ca binele, cât este pe pământ, să fie săvârşit şi prin silinţele noastre şi să se cunoască prin aceasta că suntem fiii Lui.

Acum, dacă ne întrebăm de unde aceasta, că omul lumii este ros de pofte şi fără tihnă în adân­cul lui, trebuie să răspundem: de acolo, că el nu are o ţintă şi o chibzuire asupra vieţii lui după care să meargă. Este mânat de vânturi şi tot imboldul este robia trupului. Omul duhului însă atârnă de Cineva care este nespus mai înalt şi mai ales decât el, de Acela care este iz­vorul vieţii. Şi de aceea nu-şi mai pierde privirile în lucrurile pieritoare. El vede o singură ţintă şi într-acolo sunt toate dorinţele lui. Pe el nu-l scurmă păcatul, nu-l scoate din casă afară, ci rămâne viteaz întru bucuria Domnului său şi a sa.

Arhim. Scriban

«Oastea Domnului» nr. 32 / 5 aug. 1934, p. 3

Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului /  Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

Lasă un răspuns