Mulţi petrecând în patimi, se străduiesc să câştige harul prin rugăciunea lui Iisus. Dar oare într-un butoi unde se ţine păcură se va învoi cineva ca, după terminarea păcurei, să toarne în el ulei aromat? Tot astfel, inima în care s-au sălăşluit sau mai sălăşluiesc patimile, va primi ea darurile Duhului Sfânt fără întârziere? De aceea, ne vom strădui mai întâi să curăţim inima de păcura plăcerilor şi apoi putem să nădăjduim să primim ceva bun.
Înainte de rugăciunea lui Iisus, trebuie să-I cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor noastre şi să omoram în noi iuţimea şi poftele. Atunci însuşi Dumnezeu îţi va fi învăţător în rugăciunea inimii. Rugăciunea inimii este un dar dumnezeiesc, care se dă robilor iubiţi ai lui Dumnezeu; se învredniceşte de aceasta unul dintr-o mie. Mie mi se pare ca numai rugăciunea lui Iisus, fără de împlinirea poruncilor, nu poate fi. Oare cum gândesc unii că ei sunt rugători şi-i învăţă şi pe alţii rugăciunea lui Iisus, neîngrijindu-se ei câtuşi de puţin de împlinirea poruncilor Domnului? Ba încă nici preasfântul Lui nume (Iisus), să-l pronunţe des cu buzele. Bine este să-ţi zideşti casa pe temelie şi să nu-i pui acoperişul? Scris este: bate laptele şi va fi unt. Aceasta înseamnă: să rosteşti rugăciunea lui Iisus cât mai mult cu buzele şi ea va vorbi în inimă. Iubeşte cantitatea şi va veni şi calitatea, adică, după mulţi ani de rugăciune orală, vei câştiga şi pe cea a inimii. Cine învaţă de la început sau se învaţă să practice rugăciunea inimii, acela se vede că nici cu buzele nu poate să o rostească. Darul Duhului Sfânt vine pe neobservate. Câteodată, darul i se dă călugărului la începutul nevoinţelor, alteori la sfârşitul vieţii sale.
În bibliotecile din Solovăţ şi Anzersk sunt multe manuscrise. De aici se vede că erau cândva destui care se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus. Acum aceste manuscrise nu le mai foloseşte nimeni.
Să nu creadă cineva că acuma nu se mai găsesc dintre aceia care se învrednicesc de darul rugăciunii minţii. În mănăstirea Porohov din Nicolaev, vieţuia un călugăr, părintele Ambrozie, fostul ucenic al lui Paisie Moldoveanul. Ambrozie, într-un sat aflat nu departe de mănăstire, avea un prieten pictor de icoane, pe nume Atanasie. Odată Ambrozie a înnoptat la Atanasie, instalându-se să doarmă în curte. Ieşind noaptea în curte, Atanasie l-a văzut pe Ambrozie stând la rugăciune şi rugându-se, în timp ce faţa lui strălucea de o lumină neobişnuită. Atanasie s-a înspăimântat, iar când l-a văzut Ambrozie, a strigat la el: „Nu crede, nu crede! Acestea-s năluciri!“ apoi i-a poruncit să nu spună nimănui din ceea ce văzuse. Aceste lucruri le ştiu chiar de la Atanasie. Împreună cu Ambrozie, în aceeaşi mănăstire, mai era un călugăr, tot ucenic de-al lui Paisie, pe nume Atanasie, care avea un dar tot aşa de mare.
Socot de prisos să amintesc despre viaţa plăcută lui Dumnezeu a schimonahului Vasilisc al Valaamului. Vasilisc a fost înfăţişat mitropolitului Gavriil, care ţinea să-l vadă neapărat.
Eu am întâlnit în Moscova un bărbat simplu, Grigore Feodorovici, căruia i se spunea Goncear. El era cunoscut mitropolitului Platon şi se bucura de simpatia lui. Odată, în discuţiile despre mântuire, Goncear i-a spus Stăpânului: „învaţă-mă să mă rog“. Platon l-a îndemnat să practice rugăciunea lui Iisus. Ascultându-l, Goncear a trecut la înfăptuirea poveţii mitropolitului şi după aceea l-a rugat pe Platon să-i dea şi alte sfaturi. Stăpânul l-a trimis la mănăstirea Peşnov la ieromonahul Samuel. Goncear a mers la acesta şi s-au sfătuit, după care s-a întors acasă într-o tăcere adâncă. El a lăsat la o parte toate grijile casnice şi făcând în casă un foişor modest şi-a pus acolo o icoană şi o candelă şi a început să se liniştească. Mergea regulat la Biserică, până la sfârşitul vieţii fiind epitropul Bisericii. Pentru smerenia şi milostivirea sa faţă de cei săraci, Dumnezeu i-a descoperit ceasul sfârşitului său.
În mănăstirea Otensk din Novorod, era un iubitor de liniştire, cunoscut de mine, anume monahul Paternufie. El a locuit în Otna, cât timp nu mergea într-acolo multă lume, dar, când au construit o şosea largă venind dinspre Novgorod, Paternufie a fugit de acolo şi a început să ducă o viaţă de nebun. Mitropolitul Gavriil, simpatizându-l, i-a îngăduit să meargă unde va voi. Şi a locuit el în Novgorod şi Petersburg, pe unde se nimerea şi deseori nopţile se ruga în apropierea Bisericilor. Se înveşmânta cu ce nimerea. L-am văzut cândva la o răscruce cu câteva copeici în mână, de parcă cerea milostenie; dar tot ce primea împărţea săracilor. Uneori îl vedeam în livada Orehorsk din Hutâni, petrecând acolo trei zile şi era peste tot muşcat de ţânţari. Timp de treizeci de zile el nu a vorbit cu nimeni. Cunoştea toate scrierile sfinte şi pe cele ale părinţilor bisericeşti; avea darul clarviziunii şi al înţelepciunii. Cine îl întreba ceva cu credinţă, îi răspundea prin gesturi şi corect. A murit şi a fost îngropat în lavra Neva.
Ştiu şi acum mulţi asceţi plăcuţi lui Dumnezeu, care în trezvia inimii practică rugăciunea lui Iisus, dar Cel Ce ispiteşte inimile şi numără mulţimea stelelor cunoaşte şi vede mai bine decât mine.
din ”Patericul Solovetului”
